"Stânca lovită"

Categorie:  Viata de credinta
 

„Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu“ (Psalm 42:2). „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi; sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă“ (Psalm 63:1).

Acestea sunt cele mai elementare condiţii de viaţă ale sfinţilor lui Dumnezeu în pustiu. Viaţa aceasta este viaţa divină şi cerească, al cărei izvor şi origine este Însuşi Dumnezeul cel viu. Într-adevăr, putem spune că ea vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Aşa cum apa se ridică până la punctul ei de pornire, tot aşa străduinţele şi dorinţa acestei vieţi se îndreaptă spre Dumnezeu, de la care a venit; nimic altceva n-ar putea oferi omului nou din cel credincios adevărata satisfacţie. Formele moarte şi ceremoniile religioase pot satisface sufletul care nu are viaţă, ci doar trăieşte cu numele, dar care totuşi este mort. Dar sufletul născut cu adevărat din cer va înseta ca cerbul după ape, va înseta după o relaţie directă  şi personală cu Dumnezeu şi va pătrunde prin toate puterile potrivnice ale întunericului, până ce va atinge ţinta sa. Aşa se vor petrece lucrurile cu fiecare copil al lui Dumnezeu. Este unul din semnele caracteristice, care fac deosebirea dintre copilul lumii şi copilul lui Dumnezeu, între cei care poartă în ei viaţa lui Hristos şi cei care sunt morţi în păcatele lor.

Astfel de gânduri se ridică în sufletele noastre, când citim versetele introductive din Exod 17 şi vedem în faţa noastră o tabără care murmură în mijlocul unui pustiu gol, fără nicio picătură de apă. Ceea ce i-a făcut să murmure a fost necredinţa, pentru că ochiul lor se întorsese de la Dumnezeu, şi tocmai plângerea lor era o dovadă pentru faptul că lăsaseră în urmă Egiptul şi acum se găseau în pustiu. Niciodată nu citim despre egipteni că s-au tânguit în acest mod; nici chiar fiii lui Israel nu au făcut acest lucru, cât timp au fost la râul Egiptului. Acum însă se găseau într-o stare de urgenţă, când credinţa lor era pusă la încercare şi când poporul a eşuat, din păcate, ca de atâtea ori. Fără să ţină seama de murmurele lor, Domnul era aproape de ei şi era gata să alimenteze tabăra însetată cu apă, aşa cum mai înainte le-a potolit foamea cu mană (capitolul 16).

Şi noi am experimentat această situaţie de multe ori, de când am păşit în călătoria noastră prin pustiu. Moise a primit porunca să ia toiagul, cu care schimbase râul Egiptului în sânge, şi să lovească stânca la Horeb. Stânca a fost lovită, şi din ea a curs apă. Acelaşi toiag, care a adus egiptenilor judecată, a fost folosit în har pentru a aduce miilor de israeliţi înviorarea necesară.

Însemnătatea spirituală a acestei relatări este foarte simplă. „Stânca era Hristosul“ (1. Corinteni 10:4 ), Hristos, care a fost lovit la cruce cu judecată spre binecuvântarea noastră. Apa este o imagine a Duhului, pe care L-am primit ca rod al morţii lui Hristos şi a lucrării Sale împlinite pe deplin. Dacă stânca nu ar fi fost lovită, apa nu ar fi putut curge din ea; dacă Domnul nostru iubit nu ar fi suportat pentru noi loviturile judecăţii, nu ar fi fost pentru noi nicio salvare, nu am fi avut Duhul Sfânt. Dar mulţumiri să-i fie aduse Numelui Său incomparabil, El, Cel „lovit“ odinioară de Dumnezeu, este acum înălţat sus în ceruri. Duhul a venit jos pe pământ ca mărturie a înălţării Sale şi a curăţirii păcatelor noastre (Ioan 7:39 ; Evrei 10:15 ) şi locuieşte în toţi credincioşii ca Cel care promovează şi întreţine viaţa lor spirituală.

Citim că israeliţii au băut toţi aceeaşi băutură spirituală (1. Corinteni 10:4 ), iar despre credincioşii de astăzi citim că toţi au parte din acelaşi Duh. Acesta este dreptul de naştere şi moştenirea fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. Nu există niciun om care crede în Hristos, care nu a primit Duhul. Ştim că sunt unii care tăgăduiesc acest lucru şi învaţă că o anumită parte din poporul lui Dumnezeu nu a primit pecetea Duhului Sfânt. Dar aceasta este în contradicţie cu învăţătura Cuvântului şi cu experienţa sfinţilor. În Cuvânt citim: „Tuturor celor ce L-au primit (pe Hristos), le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1:12 ); „pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată!“ (Galateni 4:6 ). Nu pentru că aţi primit învăţătura cutare sau cutare sau pentru că aveţi o anumită măsură de devotament sau sfinţenie, ci „pentru că sunteţi fii“ şi „toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus“ (Galateni 3:26 ). „Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“ (Romani 8:16 ) şi: „dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“ (Romani 8:9 ).

Dar trebuie să ţinem seama de anumite deosebiri. Scriptura face deosebirea între credincioşi care „au primit Duhul“ şi cei care „erau umpluţi cu Duh“ (a se compara 1. Corinteni 2:12 şi Efeseni 5:18 ). Acolo se face o deosebire şi între viaţă şi dezvoltare. Viaţa este la toţi la fel, dar dezvoltarea acestei vieţi diferă de la unul la altul. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în fiecare copil al lui Dumnezeu, dar acesta se poate descoperi în forme foarte diferite. Copilul nou-născut are viaţa în Hristos, şi nu există o altă viaţă. Expresii ca „viaţă superioară“ sau „viaţă de sfinţi“ sunt greşite. Ele conţin gânduri care nu sunt după Scriptură. Viaţa poartă la toţi acelaşi caracter, chiar dacă dezvoltarea şi descoperirea ei arată altfel la fiecare în parte. Scriptura vorbeşte despre cei fără putere şi cei tari (Romani 15:1 ), despre cei carnali şi despre cei spirituali (1. Corinteni 3:1 ), dar aici este vorba despre problema dezvoltării, şi nu despre caracterul vieţii primite. Unii au un mers înapoi sub influenţa lumească şi a învăţăturilor false, aşa ca în cazul corintenilor şi al galatenilor; alţii, ca tesalonicenii, arată o dezvoltare rapidă şi sunt bogaţi în darurile Duhului. Aceste deosebiri se fac şi cu privire la Duhul Sfânt. Ştefan şi Barnaba erau bărbaţi plini de Duhul Sfânt (Fapte 7:55 ; 11:24 ), în timp ce unii corinteni erau ca nişte prunci, certându-se şi invidiindu-se (1. Corinteni 3:1-3 ), dar chiar şi lor li se adresează cu „sfinţi în Hristos Isus“ şi sunt numiţi sfinţi – trupul lor este denumit templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 1:2, 6 ; 6:13 ). Cu toţii cunoaştem deosebirea dintre un pârâiaş şi un râu mare, care trece peste malurile sale, chiar dacă este aceeaşi apă în ambele. Să facă Domnul ca şi noi să fim plini de Duhul Sfânt (Efeseni 5:18 ) şi să umblăm în Duhul (Galateni 5:16 ). Aceasta ne-a poruncit Dumnezeu; iar cei care au făcut prin har această experienţă preţioasă, vor vorbi cel mai puţin despre ea. La fel ca la Moise, când a coborât de pe munte, iar faţa lui strălucea, tot aşa vor observa toţi, fără să fim nevoiţi să le povestim despre ceea ce am experimentat; faptele vorbesc pentru sine. Sufletele însetate cu care ne întâlnim pe drumul nostru prin pustiu vor avea şi ele binecuvântare din aceasta, pentru că atunci când noi înşine bem din izvor, din noi vor curge râuri de apă vie (Ioan 7:37, 38 ). Aceasta este marea problemă a timpului nostru printre toţi cei care slujesc din Cuvânt şi predică lumii Evanghelia. Să ne ferească Domnul să ne mulţumim cu o predică legalistă, ce fură puterea înviorătoare şi dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu! Pentru a umbla cu Dumnezeu şi pentru a-i sluji trebuie să ţinem seama de îndemnurile importante: „Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu“ (Efeseni 4:30 ), „nu stingeţi Duhul“ (1. Tesaloniceni 5:19 ). Dar, ah, de câte ori nu facem aceste lucruri, şi tocmai în aceasta constă cauza pentru slăbiciunea şi lipsa noastră de roadă!

În Numeri 20:7-11 este amintită încă o dată stânca. Aici i se porunceşte lui Moise: „ ...vorbiţi stâncii înaintea ochilor lor şi ea îşi va da apele.“ Stânca nu trebuia să fie lovită pentru a doua oară; ea a fost lovită o dată pentru totdeauna, iar acum se spunea: vorbiţi stâncii. Dar Moise a vorbit în mod necugetat către popor şi a lovit stânca. El a fost neascultător faţă de Dumnezeu şi de aceea nu a avut voie să intre ca şi conducător al poporului în ţara Canaan. Stânca noastră a fost lovită o dată pentru totdeauna, iar ca rezultat ne-a fost dat Duhul Sfânt. Noi nu trebuie să-L rugăm să vină jos sau să-i cerem lui Dumnezeu să-L trimită, ca să locuiască în noi. Ca mărturie a curăţirii noastre desăvârşite de păcate (Evrei 10:15 ), ca pecete a salvării noastre actuale şi ca garanţie pentru slava noastră viitoare, Duhul Sfânt este în noi. Aşa cum o fântână oferă florilor din grădină umiditate şi cum un râu, care curge prin câmpie, face ca seminţele să încolţească şi să crească, până aduc roadă, tot aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu în cei credincioşi. Cine este aproape de Dumnezeu şi vorbeşte stâncii, nu va duce lipsă de apă; frunzele sale vor fi verzi ca ale palmierului şi va fi plin de forţă de viaţă. Cuvintele pe care le rosteşte vor fi o înviorare pentru sfinţii obosiţi şi un râu al vieţii pentru păcătoşii însetaţi. Sufletul său va fi ca o grădină udată şi ca un izvor de ape, ale cărui ape nu înşală (Isaia 58:11 ).

Drag cititor tânăr, tinde să cunoşti plinătatea Duhului lui Dumnezeu, să bei din râul adânc, care dă sănătate şi aduce rod, şi evită tot ce ar putea să te abată de lângă Cel care este izvorul vieţii, pentru a te duce la fântâniile sparte ale lumii, care nu îţi vor putea da nicio satisfacţie (Ieremia 2:13 ).

sursa: https://comori.org/