Categorie: Viata de credinta
Este destul de solemn să te implici în ritualurile Crăciunului. Dar este cu mult mai rău să scoţi din context cuvintele sfinte din Romani 14 , doar pentru a susţine această idolatrie. În privinţa acestui fapt nu trebuie să ne ascundem după cuvinte.
Era oare corectă argumentaţia că „Ţin această zi pentru Domnul” (Romani 14:6 ) atunci când Hristos a fost pentru prima oară asociat cu păgânismul? Nici acum nu este. Trecerea timpului nu schimbă caracterul unei acţiuni morale; după cum nici un curent moral nu se ridică deasupra izvorului său.
Romani 14 are de-a face cu ritualurile iudaice ale creştinilor evrei, ce ieşiseră din iudaism, un sistem recunoscut odată de Dumnezeu. Acesta are de-a face cu distincţii ce sunt ceremoniale, dar nu morale. Asocierea cu idolatria este o chestiune morală. Când a recunoscut Dumnezeu vreodată idolatria şi sistemele păgâne? A lua un principiu ce se aplică unui creştin evreu slab, ce abia a ieşit din iudaism, un sistem recunoscut odată de Dumnezeu, şi a folosi apoi acest principiu pentru a susţine asocierea lui Hristos cu Belial şi mai apoi a spune că acei creştini, a căror conştiinţă a fost luminată dar resping aceste căi idolatre, sunt creştini slabi, sunt legalişti şi nu se bucură de libertatea în Hristos, este o pervertire a Scripturii. Poftim? S-a făcut deja aceasta? Da, şi astfel a fost răsturnat Cuvântul lui Dumnezeu pentru a se linişti conştiinţa. În niciuna din preţioasele noastre scrieri despre Romani, nimeni nu a îndrăznit să facă un astfel de abuz asupra capitolului 14 din Romani. Într-adevăr, acest pasaj a fost lămurit cu credincioşie.
De exemplu, W. Kelly remarca:
„Slabi erau creştinii ce erau încă încătuşaţi de vechile lor ritualuri iudaice legate de zile, cărnuri, etc, de diferenţele ce nu erau morale, ci ceremoniale; cei tari erau aceia care vedeau în moartea lor cu Hristos sfârşitul acestei robii şi care se bucurau de libertatea în Duhul.”
Ceva este în neregulă cu simţul nostru spiritual atunci când gândurile noastre se întorc la Romani 14 pentru a se consola în practicile idolatre, mai degrabă decât a se întoarce către Galateni 4 sau 1. Corinteni 10:14 „DE ACEEA, PREAIUBIŢII MEI, FUGIŢI DE IDOLATRIE.”
Următorul articol nu numai că se bazează pe utilizarea şi aplicarea greşită a versetului din Romani 14 , dar necinsteşte o mulţime de principii divine şi de fapt îi caracterizează pe opozanţii idolatriei Crăciunului ca fiind legalişti şi căutând să îi aducă pe fraţii lor în robie.
„Nici Epafrodit, nici ceilalţi nu şi-au folosit vechile lor nume având în conştiinţă idolii. Ei nu mai erau sub lege, iar harul gratis poate lua vechiul nume şi îl poate elibera de legăturile idolatre. Ar trebui să Îi fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru aceasta, altfel şi noi ne-am fi găsit în robie, chiar şi în legătură cu zilele săptămânii: Luni este „Ziua Lunii” – în onoarea lunii; Marţi vine de la „Tiw” – vechiul zeu al războiului; Miercuri vine de la „Woden” – zeul vechilor locuitori ai Marii Britanii; Joi de la „Thor” – zeul tunetelor etc. * Dar noi nu mai suntem sub o astfel de robie pentru a fi obligaţi să asociem aceşti idoli răi cu aceste nume pe care le folosim – sau le putem folosi – cu o conştiinţă bună în fiecare zi. Ar fi foarte greşit dacă i-am acuza pe fraţii noştri de idolatrie atunci când ei folosesc aceste nume.
* Numele zilelor în limba engleză sunt influenţate de zeităţi nordice: Tiw, Woden, Thor, etc. În limba română aceste nume sunt influenţate de zeităţile romane: Marte, Mercur, Jupiter-Jovis dies-Joi, Venus-Veneris dies-Vineri, Saturn, etc. (n.tr.)
În acelaşi fel, este greşit să îi acuzăm pe fraţii noştri ca fiind amestecaţi în idolatrie atunci când ne trimit o felicitare de Crăciun sau ne urează Crăciun fericit: chiar dacă această zi a avut poate asocieri rele la început. Scriptura spune foarte clar faptul că un idol nu este nimic în lume, iar lucruri care odată au aparţinut idolilor pot acum fi, prin credinţă, înaintea lui Dumnezeu (după cum este arătat în Scriptură) curate de orice asociere păcătoasă. Noi nu mai suntem sub lege, ci sub har, dar cum ne place nouă să ne punem pe noi şi pe fraţii noştri sub o astfel de lege.
Bineînţeles că Scriptura arată foarte clar faptul că dacă dacă cineva foloseşte aceste lucruri având în gând un idol, „numai pentru acela care socoteşte ceva ca fiind necurat, pentru acela este necurat”, „iar orice nu este din credinţă este păcat.”. „Ferice de cine nu se judecă pe sine însuşi în ceea ce aprobă”. Deci, deoarece eu, prin puţină credinţă, pot alege să mă pun sub lege, trebuie să am mare grijă să nu îl condamn pe fratele meu pentru ceea ce el îşi permite: ceea ce, într-adevăr, poate fi perfect curat înaintea lui Dumnezeu.”
Acest articol afirmă într-adevăr sau cel puţin face aluzie la următoarele lucruri:
Când cei care se împotrivesc ritualurilor Crăciunului asociază idolatria cu Crăciunul, atunci astfel de oameni sunt sub robie. Aceasta înseamnă că J.N.Darby, W. Kelly şi alţii „care erau în mod practic un etalon în ce priveşte abţinerea de la orice complicitate legată de ritualurile Crăciunului sau alte asemenea lucruri ruşinoase...” erau în robie. Cum le plăcea lor să îi pună pe fraţii lor sub robie! Cei care abuzează de Romani 14 se pare că nu cunosc niciun pic de ruşine.
Crăciunul „a avut poate legături rele la început” (există oare vreo urmă de îndoială?). Dar aceasta este la fel de lipsită de sens precum zilele săptămânii! Se cere oare multă inteligenţă pentru a vedea absurditatea acestei analogii? Nu există nici cea mai mică analogie. Crăciunul este ţinut ca un ritual creştin, ca o sărbătoare creştină – şi totuşi este cea mai gravă sărbătoare religioasă a păgânilor „botezaţi”. Acest citat implică o „părtăşie religioasă”. „Pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? Şi ce înţelegere are Hristos cu Belial?” (2. Corinteni 6: 14,15 ). Ziua de Luni (precum şi celelalte zile) nu este un ritual creştin. Cât despre Duminică, Scriptura o numeşte Ziua Domnului. Nu este nici un nume creştin, nici un ritual creştin. Această argumentare este o încercare inutilă de a lega lucruri diferite doar pentru a justifica ceea ce în realitate este o asociere a lui Hristos cu Belial.
Dacă „îi acuzăm pe fraţii noştri ca fiind amestecaţi în idolatrie”... „cum ne place să ne punem pe noi înşine şi pe fraţii noştri sub o astfel de lege”. Vreau să vă spun ce înseamnă aceasta. Aceasta este imoralitate, abuz al harului, abuz de libertate creştină şi încurajarea idolatriei; toate acestea deghizate în bunăvoinţă! Este caracteristic celor uşuratici şi indiferenţi să critice credincioşia acelora care se opun spiritului lor lumesc, prin aceea că îi numesc legalişti.
Folosirea pasajului din Romani 14 în citatul anterior este o pervertire a scopului său. Toate atitudinile de libertinaj şi indiferenţă folosesc în acelaşi fel Romani 14 . „Eu folosesc esenţialul”, se susţine. Imaginaţi-vă doar un creştin din acea perioadă, în anul 383 d. Hr. spunându-i Papei Damasus să nu considere celebrarea sărbătorii religioase păgâne din 25 Decembrie ca fiind o sărbătoare în onoarea naşterii lui Hristos. Aveţi în vedere, spune el, 1. Corinteni 10 şi Galateni 4 . Nu chiar, răspunde Damasus. Eu cred că trebuie să sărbătorim naşterea Lui. În plus, din punct de vedere politic este bine să o sărbătorim pe 25 Decembrie. Acei ‘păgâni convertiţi’ au nevoie de ceva. Mai mult, voi ţine această zi pentru Domnul şi sunt foarte hotărât să fac aceasta (Romani 14 ). Nu fi legalist, încercând să îi aduci pe fraţii tăi în robie. "Ferice de cine nu se judecă pe sine însuşi în ceea ce aprobă". Şi eu nu mă judec pentru aceasta. Scriptura spune: “orice nu este din credinţă este păcat”. Eu am credinţă pentru a schimba închinarea zeiţei-mamă şi a fiului ei într-un ritual creştin. Dacă tu nu ai credinţă pentru aceasta, atunci fereşte-te de ea. Eu am libertate. Dar păzeşte-te să aduci şi alţi fraţi sub robie şi lege alături de tine. Aminteşte-ţi, de asemenea, şi că “harul gratis poate lua numele vechi şi îl poate face liber de asocierile sale idolatre. Ar trebui să Îi fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru aceasta, deoarece altfel ne-am găsi în robie chiar şi în ce priveşte zilele săptămânii: Luni este ‘Ziua Lunii’…”.
Nu este oare ruşinos pentru fiecare simţire creştină să vadă lucrurile explicate astfel? “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (1. Ioan 5:21 ). “să se ferească de întinările idolilor” (Fapte 15:20 ). “să nu te pleci după mulţime ca să strâmbi judecata” (Exod 23:2 ).
Alţii au scris:
“Posturile şi sărbătorile s-au înmulţit în timpul secolelor trei şi patru. Ca o imitare a celor patruzeci de zile de ispitire a Domnului nostru în pustiu, s-a ţinut un post de patruzeci de ore, din care, după aceea, a reieşit Postul mare (sau Postul Paştelui). Sărbătoarea Cincizecimii, instituită pentru a sărbători coborârea Duhului Sfânt peste ucenici a avut loc la cincizeci de zile după aceea a Învierii, întregul interval fiind ţinut ca un timp de sărbătoare, în timpul căruia nu era niciun post, iar rugăciunea se făcea în picioare. Sărbătoarea Cincizecimii, care a fost numită şi Duminica Rusaliilor, de la robele albe purtate de candidaţi (Whitsuntide, în eng., n.tr.), era una din cele trei perioade speciale ce vorbesc despre botez; celelalte două fiind Paştele şi Epifania (sau Boboteaza); Epifania (cuvântul epifanie înseamnă arătare) se pare că a fost instituită de către credincioşii dintre evrei în amintirea botezului Domnului nostru şi s-a răspândit de la Est la Vest, undeva în secolul patru. Aproximativ în acelaşi timp, Crăciunul, sărbătoarea naşterii Domnului nostru, a început să fie ţinută mai întâi la Roma, de unde s-a răspândit spre Est. “Nu sunt nici zece ani”, spunea Chrysostom, episcop de Constantinopol, scriind despre anul 386 d. Hr, “de când această zi ne-a fost pentru prima dată cunoscută. A fost ţinută mai întâi în Vest, de unde a şi parvenit cunoştinţa despre ea”.”
Această utilizare greşită a capitolului 14 din Romani deschide, deci, uşa către căsătoria idolatră a Bisericii cu lumea. A avut loc atunci când a început declinul, iar practicile condamnate mai înainte sunt tolerate şi justificate prin Scriptură pe măsură ce declinul continuă printre noi.
Şi astfel, argumentul că din moment ce naşterea Domnului nostru este amintită în Scriptură este un motiv suficient de bun pentru a o sărbători, tot acest argument dă motiv pentru a se ţine şi astfel de sărbători. Nu, fratele şi sora mea, acesta nu este un motiv de a ţine Crăciunul. De ce să nu venim cu această chestiune în prezenţa lui Dumnezeu? Şi nu este interesant că cineva ar putea stărui asupra modului în care Domnul nostru ne-a cerut să ne amintim de El în moartea Lui, dar când vine vorba despre Crăciun spune: “îmi place să…” sau “cred că…”? Acesta este principiul fărădelegii, adică purtarea fără nicio legătură cu voia lui Dumnezeu.
Se observă că dacă ai o conştiinţă cu privire la Crăciun (aşa cum au făcut şi scriitorii de mai sus, inclusiv J.N.D.) vei fi declarat ca fiind un creştin slab. Am citit multe articole susţinătoare ale Crăciunului şi concluzia mea este că această susţinere se pare că nu are nicio ruşine.
Punctul de vedere, care susţine că din moment ce un idol nu înseamnă nimic în lume (ceea ce este adevărat) atunci problema este curăţită astfel de orice asociere rea, reprezintă o atitudine ce nu vrea să audă ceea ce are de spus Dumnezeu cu privire la aceasta. Contrazicem acest fel filozofic de a gândi prin cuvintele lui W. Kelly:
“A socoti idolatria ca fiind ceva imposibil pentru un creştin este o pierdere de vreme. Aceasta era ceea ce făceau corintenii. Ei ştiau, spuneau ei, că idolul nu era nimic şi de aceea nu însemna nimic pentru ei să mănânce o carne ce fusese jertfită idolilor păgâni; ba mai mult, puteau merge mai departe aşezându-se şi mâncând în templele păgâne. Din contră, apostolul menţine principiul luării parte la un lucru rău, ce poate să nu fie făcut de tine însuţi, şi în special la lucrurile sacre. În astfel de cazuri, înţelepciunea adevărată este de a te ţine complet separat de ele. A participa sau chiar a da un aer de participare la ceea ce este fals din punct de vedere religios reprezintă o întrebuinţare greşită a înţelepciunii.” (W. Kelly, “Note asupra 1 Corinteni”)
Am fost învăţaţi că “trecerea timpului nu shimbă caracterului unei acţiuni morale”. Nimic nu a schimbat păcatul lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care a făcut pe Israel să păcătuiască; nu, nici măcar după sute de ani. Nimic (nici măcar timpul) nu schimbă caracterul moral a ceea ce a făcut Papa Damasus în 383 prin recunoaşterea oficială a Crăciunului. Şi de ce folos este să spunem că noi credem că un izvor moral nu se ridică niciodată deasupra sursei sale dacă noi continuăm să ţinem aceste sărbători religioase babiloniene deghizându-se acum ca fiind creştine? Dacă ţinem aceste lucruri, este evident că noi nu păstrăm acest adevăr în practică; adică, nu păstrăm acest adevăr, indiferent de ceea ce putem spune noi. Acest amestec între creştinism şi păgânism din secolul al 4-lea nu se poate să fi fost drept şi de acceptat înaintea lui Dumnezeu atunci. Creştinii nu au niciun drept să ţină această sărbătoare acum. Trecerea timpului nu poate schimba caracterul moral al acestei chestiuni.
*****
Vei spune, ei bine, este doar un copăcel. Ah, un idol mic, un mic Ţoar. “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” (1. Ioan 5:21 ). Dar eu doar fac schimb de cadouri. Nu este bine să dai daruri? De ce confundăm faptul de a dărui cu cel de a face schimb de cadouri? Nu este acelaşi lucru. Atunci când vor fi omorâţi cei doi martori, oamenii îşi vor trimite daruri unii altora (Apocalipsa 11 ). A da, aşa cum dăruieşte Dumnezeu, este întotdeauna bine şi nu trebuie niciodată amestecat cu păgânismul. Nici măcar magii nu au făcut schimb de cadouri. Ei I-au dat daruri Lui.
Vei spune: da, dar voi avea necazuri cu rudele. Atunci când mama Mântuitorului a vrut să Îl vadă şi când acest fapt a intrat în contradicţie cu chemarea lui Dumnezeu, El i-a spus “Cine este mama Mea…?”. Atunci când ea era în nevoie, El, în timp ce era răstignit pe cruce, S-a gândit la ea şi a încredinţat-o lui Ioan. O, ce Mântuitor! Aici vedem floarea făinii, Hristosul lui Dumnezeu în toată desăvârşirea Sa. El trebuie avut în vedere înaintea oricăror relaţii. Noi ne dovedim dragostea faţă de El prin ascultare (Ioan 14 ).
Dacă îi călăuzim pe copiii noştri pe calea pe care ar trebui să meargă şi dacă îi creştem în hrana şi disciplina Domnului, atunci nu ar trebui oare să îi învăţăm şi faptul că Moş Crăciun este o minciună? Ce vrem să spunem prin faptul că doar le dăm copiilor un timp bun? Este bine să îi educăm în ritualuri idolatre? Înseamnă a pune întunericul în locul luminii. Sărbătorile păgâne sunt doar o ocazie de a-i învăţa pe copii separarea de rău pentru Domnul. Moise i-a spus lui Faraon că şi copiii vor merge împreună cu ei cale de trei zile prin pustiu pentru a ţine sărbătoarea Domnului.
Cât despre pasajele din Scriptură ce se scriu pe felicitările de Crăciun, putem poate învăţa ceva din Deuteronom 22:10,11 .
Cât de bine este să iei timpul, banii şi energia care se investesc în astfel de îngăduinţe faţă de sine şi faţă de alţii, lucruri caracteristice Crăciunului, şi să cauţi gândul Său pentru o cale de a-L sluji pe El; şi să consacri aceşti bani, timp şi energie pentru a promova lucrarea Sa de separare a unui popor pentru El Însuşi, pentru a locui în mijlocul laudelor Sale.
1. Corinteni 5:7,8 spune: “Pentru că şi Paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”.
Sărbătoarea pe care trebuie să o ţinem noi se referă la sărbătoarea ce ţinea şapte zile, Sărbătoarea Azimelor (Levitic 23:6-8 ), ce simbolizează umblarea sfântă a credinciosului caracterizat prin despărţire de rău pentru Domnul; o umblare sfântă ce rezultă din faptul că Hristos, paştele nostru, a fost jertfit pentru noi. Haideţi să scoatem afară din casele noastre aluatul, aşa cum au făcut şi copiii lui Israel (Exod 12:15-20 ) şi să mâncăm AZIME, nu sărbătorile păgânilor. “Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecând aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit pentru ei şi a înviat” (1. Corinteni 5:14, 15 ).
În concluzie, citez un altul:
“Pentru mulţi, legăturile Crăciunului evocă bucuriile copilăriei şi o amintire duioasă a bucuriei din mijlocul căminului. În acest sens, Crăciunul este încă ţinut, din punct de vedere social, în familie, de dragul copiilor, de către unii care sunt conştienţi de faptul că această zi, în ea însăşi, nu are niciun temei în Scriptură. Aşadar, întrebarea care apare este: Poate fi ţinută această zi, într-un caracter social, separat de caracterul ei religios fals?
S-a spus că ziua sărbătorită ca şi Crăciun a fost odată ziua unei sărbători păgâne numită Saturnalia, iar ca moment potrivit pentru aceasta se sugerează solstiţiul de iarnă – perioada în care lumina zilei începe să crească. Ziua, transmisă ca fiind sărbătoarea Crăciunului, şi numele ei ne spune totul. O biserică stricată, un sentiment formalist corupt, introducând o noutate printre multe altele, pentru a face pe plac nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Acest argument este, bineînţeles, unul foarte serios şi aminteşte de un izvor plin de ruşine şi durere pentru Biserică: voia proprie la lucru – dorinţa omului în locul ascultării; după cum era şi în mijlocul galatenilor, care dădeau prilej de mustrare, “Voi respectaţi zile şi timpuri şi luni şi ani! Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi”.
Haideţi să luăm aminte la gravitatea acestei depărtări de la simplitate. Punerea deoparte a Cuvântului lui Dumnezeu, ca principiu rău aflat la lucru, a adus confuzie şi stricăciune de-a lungul întregii istorii a Bisericii, aşa cum în vechime a lucrat ruina în mijlocul lui Israel.
Acesta este deci înţelesul acestei zile – stabilirea unui obicei religios, a unei zile sfinte, fără nicio poruncă din partea lui Dumnezeu. Dacă noi facem aceasta, atunci unde ne vom mai opri? Nu există niciun punct de oprire, iar la efectele răului rezultat am făcut deja referire în paragraful anterior.
Atunci care este obligaţia creştinului credincios? Nu ar trebui el să considere ţinerea acestei zile ca pe o dezonoare la adresa Domnului, ca fiind neascultare şi, prin urmare, ca deschiderea uşii către alte devieri şi pericole, aşa după cum am văzut? Şi dacă o ţinem din punct de vedere social, alături de copii în mijlocul căminului, ignorând originile şi pretenţiile sale eclesiastice, poate fi aceasta ţinută dacă avem în inimă lucrurile lui Hristos? Putem să facem aceasta fără să renunţăm la caracterul nostru de luptători – lăsându-i pe alţii mai credincioşi decât noi să poarte luptele Domnului şi să apere adevărul? Nu ar fi aceasta un compromis cu privire la adevăr, o măsură de slăbiciune şi o permisiune pentru duşman de a pătrunde în graniţele noastre? Cea mai mică remarcă ce poate fi luată ca un refuz de a ţine această zi devine o mărturie pentru adevăr, atât pentru oamenii de afară, cât şi pentru copiii din cămin. Iar absenţa unei astfel de mărturii tinde să perpetueze indiferenţa faţă de un rău pe care îl reprezintă această zi.
Ziua este trăită cu farmec de către lume şi Biserică şi aceasta este o avertizare suficientă pentru noi. Este unul din şiretlicurile diavolului, împotriva căruia avem nevoie să luăm “toată armura lui Dumnezeu”. Este o biruinţă a lui Satan, dacă reuşeşte să ne facă inimile ataşate de un lucru care este nescripturistic şi lumesc în originea şi caracterul său. Un astfel de ataşament trebuie să ne slăbească în lupta pentru luarea în stăpânire a posesiunilor Canaanului şi să ne distrugă strălucirea mărturiei în familia care ar trebui să îi călăuzească pe copii pe calea reverenţei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi ascultare fără nicio concesie.
“Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu adaugă nicio durere la ea” (Proverbe 10:22 ). ” - din revista „Help and Food” vol. 18, 341.
sursa: https://comori.org/