"Pericole"

Categorie:  Viata de credinta
 

Ceva nou

„Toţi atenienii şi străinii în trecere pe acolo nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună şi să audă noutăţi“ (Faptele Apostolilor 17:16-34 ). Discutarea diferitelor probleme mondiale sau de zi cu zi era preocuparea principală a celor care se numărau printre „intelectualii“ acelui oraş. Se ridica mereu câte un mare filozof care ştia să-şi prezinte cu elocvenţă convingătoare ideile şi învăţăturile sale. Fiecare avea adepţii lui, şcoala lui; când se întâlneau tinerii din diferite şcoli, aveau ocazia să-şi măsoare reciproc cunoştinţele intelectuale.

Ceea ce stimula la acest schimb liber de idei, era faptul că nici unul din acei mari gânditori nu-şi putea prezenta ideile sale ca fiind adevărul absolut. Astfel, le rămânea şi spiritelor mai mici un spaţiu mare pentru propriile idei, ceea ce pe acea vreme putea aduce onoare şi consideraţie.

Într-o zi, s-a aşezat în piaţă un necunoscut şi a discutat cu cei care tocmai treceau pe acolo, aşa cum era obiceiul în Atena. Dar el nu aducea o filozofie nouă, necunoscută, un material de discuţie binevenit printre oameni, ci vestea Evanghelia, o veste cu totul altfel şi nemaiauzită. Era Pavel, marele apostol al neamurilor.

Contradicţii

Este foarte important să înţelegem deosebirea dintre înţelepciunea omenească şi Evanghelia lui Dumnezeu (a se citi 1 Corinteni capitolele 1 şi 2).

Înţelepciunea omenească este un produs al minţii şi al puterii de imaginaţie a omului. Cel mai apreciat gânditor se aseamănă - cum a spus cineva - unui păianjen care îşi ţese plasa din substanţa pe care o extrage din propriul său corp.

Omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu prin înţelepciunea lumii: zeii grecilor înţelepţi erau imagini ale fanteziei, cu gândire şi patimi omeneşti.

O altă caracteristică importantă a înţelepciunii omeneşti: ea nu recunoaşte stricăciunea completă a omului. Ea crede că omul îşi poate el însuşi stăpâni viaţa prin gândire şi voinţă. Ea ţine cu tărie la principiul autosalvării şi pleacă astfel de la premise false, fără să mai spunem că ea duce spre o ţintă greşită. Pentru Dumnezeu, care cunoaşte omul în starea de păcătoşenie şi incapacitatea acestuia de a face binele, această înţelepciune omenească este „nebunie“.

Dar Evanghelia nu vine de la oameni, ci de la adevăratul Dumnezeu, care a făcut această lume şi tot ce este în ea. „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc.“ Ea se bazează pe realitatea unică, extraordinară, că Fiul lui Dumnezeu a devenit Om, S-a adus pe Sine, după sfatul veşnic al lui Dumnezeu, ca jertfă, la cruce şi astfel a săvârşit lucrarea de mântuire.

Evanghelia este rezumatul rezultatelor infinite ale acestei lucrări pentru noi oamenii. Dar şi recunoaşterea şi reunirea acestor rezultate măreţe nu au fost lăsate în voia spiritului omenesc. Modul în care S-a descoperit Dumnezeu în Hristos şi ce „a pregătit“ El în Hristos, Dumnezeu a descoperit apostolilor şi profeţilor prin Duhul Său. Această descoperire o avem noi acum în Scripturile inspirate, în Cuvântul lui Dumnezeu, care acum este „deplin“.

Pavel numeşte Evanghelia „Cuvântul crucii“. La cruce nu au fost numai ispăşite păcatele celor care ascultă prin credinţă de Evanghelie, ci şi credinciosul însuşi şi-a găsit acolo sfârşitul în ceea ce priveşte omul vechi; el a fost „răstignit împreună“ şi „a murit împreună“ cu Hristos. Ce mai are atunci a face cu o înţelepciune omenească, ce se îndreaptă în zadar spre omul vechi, stricat, pentru a face din el un „înţelept“, „unul de neam ales“ şi „un puternic“?

Vestirea unei Evanghelii curate

Pavel avea grijă să predice Evanghelia curată şi fără orice fel de amestec de înţelepciune retorică. Numai aşa, Evanghelia poate salva oameni şi se poate dovedi ca puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Apostolul nu dorea să ştie altceva între credincioşi decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Între acei oameni cu mare putere de convingere, apostolul a fost în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur. Pentru el a fost o luptă; el nu voia cu nici un preţ să păşească pe terenul lor. Vorbirea şi predica sa nu consta în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci - acest lucru este important la vestirea Evangheliei - în dovada Duhului Sfânt şi în puterea lui Dumnezeu. Adevărata credinţă nu se bazează pe înţelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu. Apostolul care se opunea mereu şi cu mare convingere oricărui amestec între lege şi har, spre care tindeau mulţi învăţători falşi dintre iudei, s-a ridicat la fel de hotărât contra amestecului înţelepciunii omeneşti. Evanghelia este înţelepciunea lui Dumnezeu. Chiar dacă este vestită de două mii de ani, nu suportă nici un fel de adaosuri sau ştersături, indiferent de la cine ar veni acestea. Ea este adevărul divin absolut.

Creştinul şi tendinţa spre nou

Mesagerul lui Dumnezeu le-a ţinut deci înaintea ochilor acelor greci, care considerau gândurile omeneşti ca fiind ceva măreţ, crucea, care condamnă şi judecă omul firesc cu înţelepciunea sa şi cu concepţiile sale despre lume, cu toate acţiunile sale. Pentru ei, crucea era o nebunie, dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Ea ne desparte de lume (Galateni 6:14 ), ne eliberează de „eu“ (Galateni 2:20 ), de lege (versetul 19) şi de puterea păcatului (Romani 6:22 ). Dar este important să cunoaştem această eliberare şi să o realizăm în toate lucrurile, deci şi cu privire la „înţelepciunea acestei lumi“ care se ascunde atât de uşor în spatele noului, care ne atrage şi care vrea să pătrundă spre noi din toate părţile.

Tinerii nu sunt în general dispuşi să accepte cele existente ca pe un lucru de neschimbat. Ei sunt deschişi pentru nou. Această năzuinţă spre nou poate fi atribuită în bună parte progresului tehnicii, al ştiinţei şi al cercetării. Dar să fim atenţi să nu lăsăm ca această dorinţă „de a spune şi de a auzi ceva nou“ să atace terenul spiritual. Deoarece adevărul lui Dumnezeu, pe care îl avem în Biblie, „Cuvântul Adevărului“ este definitiv şi irevocabil, iar Dumnezeu nu a adăugat de o mie nouă sute de ani nici un fel de descoperiri noi, atunci „noul“ nu poate veni decât de la oameni, de jos.

Oricine aruncă o privire asupra căilor creştinismului din zilele apostolului, va găsi confirmat acest lucru. „Noul“, care a fost adăugat învăţăturii creştine de la o generaţie la alta într-o măsură tot mai mare, a acoperit „învăţătura apostolilor“ cu o grămadă de moloz care a întunecat lumina şi adevărul. În schimb, mişcările şi trezirile care au venit de la Dumnezeu, s-au legitimat prin aceea că ele au condus credincioşii înapoi la învăţătura curată a Cuvântului.

Unii dintre noi am cunoscut astfel de credincioşi, care au regretat aceste stări în creştinătate şi care au încercat, cu mari experienţe de conştiinţă şi de inimă, să scoată din nou la iveală adevărul lui Dumnezeu în forma sa originală, pentru a i se supune lui în toate lucrurile. Domnul a fost de partea lor şi a făcut ca atât ei, cât şi multe alte mii să găsească râuri bogate de binecuvântare. Ei n-au căutat „noul“, ci „ce era la început“.

Cum ne comportăm noi acum? Lăsăm să cadă din nou moloz peste învăţătura Cuvântului, să se depună praful peste scrierile fraţilor?

Nu! Noi suntem îndemnaţi „să luptăm pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ şi să ne zidim pe „credinţa noastră preasfântă“ (Iuda 3, 20 ). Nu vrem să tindem spre idei noi, omeneşti; bucuria credincioşilor nu constă în dezbateri şi discuţii, ci o găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu (Psalm 119:111), în Duhul Sfânt (Romani 14:17 ), în Domnul (Filipeni 4:4 ), în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos (1. Ioan 1:3 ) şi în ascultare (Ioan 15:11 ).

Ar trebui să dorim din toată inima să păşim zilnic în aceleaşi locaşuri, dar mult mai măreţe, în locaşurile gândurilor lui Dumnezeu şi să ne supunem voii Sale. Acolo putem descoperi în fiecare zi noi slăvi şi ne putem bucura împreună cu alţii. În veşnicie vom rămâne pentru totdeauna în acele locaşuri sfinte şi ne vom bucura mereu.

din revista „Cercetaţi Scripturile”)

sursa: https://comori.org/