În Biblie se prezintă o chemare la despărţire; ea arată că orice om trebuie să aibă o atitudine hotărâtă de despărţire faţă de răul care ne înconjoară. Dumnezeu, într-un fel, a dat cuvântul de ordine al acestei despărţiri, când a stabilit timpul şi zilele, separând lumina de întuneric.
Răsfoind paginile sfinte, vedem că această chemare a răsunat pentru cei mai mulţi dintre marii slujitori ai lui Dumnezeu: a fost adresată lui Avraam atunci când Dumnezeu i-a spus să iasă din ţara părinţilor şi chiar din casa tatălui său; i-a fost adresată lui Moise şi poporului Israel când a sosit momentul să iasă de sub jugul lui Faraon; a fost adresată şi seminţiei lui Levi când, la uşa cortului, după teribila zi a viţelului de aur, Moise a chemat la el pe cei care voiau să-L slujească pe Domnul şi să răzbune Numele Său, care fusese batjocorit; aceeaşi chemare se adresează şi astăzi Bisericii creştine: „Ieșiți din mijlocul lor, despărţiţi-vă de ei; zice Domnul” (2. Corinteni 6:17 ). „leşiţi din mijlocul ei (cetatea „Babilonul cel Mare“), ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei” (Apocalipsa 18:4 ).
Dar ce este această despărţire la care suntem chemaţi? Este bine să fim foarte clari în această privinţă, pentru că există mai multe feluri de despărţiri, iar noi trebuie să fim puşi în gardă cu privire la contrafacerile celei adevărate, singura pe care ne-o indică Biblia.
Întâi, ea NU este despărţirea practicată de călugări. Viaţa izolată din mănăstiri a constituit întotdeauna - dar mai ales în Evul Mediu - o atracţie care a fascinat multe suflete nobile. Pentru mulţi oameni, idealul vieţii creştine era să se închidă în cine ştie ce vale îndepărtată, la adăpost de zbuciumul omenirii, construind pentru propria lor folosinţă case şi biserici. Aceştia îşi întrerupeau munca lor pentru a face fapte de cucernicie, salutând aurora prin cântec şi asistând la asfinţit în mijlocul imnurilor. Această viaţă monahală, cu totul ideală, a atras multe suflete avide de sfinţenie şi puritate, formându-se multe congregaţii chiar în afara catoIicismului.
Dar această despărţire de lume, absolută şi egoistă, nu poate să fie aceea la care ne cheamă Domnul Isus Hristos. El a cerut, prin rugăciunea pe care ne-a transmis-o apostolul loan, ca noi „să nu fim scoşi din lume“. Ce ar deveni această lume, dacă ne-am retrage toţi din mijlocul ei? N-ar mai avea nicio speranţă de ridicare, de mântuire, dacă cei chemaţi să strălucească în noaptea ei asemeni unor făclii şi să fie o sare care să-i împiedice stricăciunea, s-ar îndepărta toţi, lăsând-o singură, abandonată, pierdută!
Nu, despărţirea prin călugărie NU este aceea predicată de Domnul Isus! Nu este nici aceea a FARISEILOR, care pretindeau că omul poate fi religios fără să fie bun. După părerea lor, ca şi „mormintele văruite pline de oasele morţilor“, puteau fi plini de jaf şi de necumpătare, fiind de ajuns dacă paharul sau farfuria erau curăţite doar pe dinafară. Spuneau că păcatul nu provine din interiorul omului, ci că îi este transmis din afara lui. Contactul cu un om nespălat pe mâini înainte de a mânca era de ajuns să-l păteze pe orgoliosul fariseu care, pe de altă parte, permitea unui fiu să-şi abandoneze părinţii; şi astfel, el predica depărtarea de orice contaminare posibilă.
Dar Domnul nostru a desfiinţat pentru totdeauna aceste distincţii pur omeneşti şi false. EI ne-a învăţat prin cuvintele Sale, prin exemplul şi prin viaţa Lui, că necurăţia morală nu ni se transmite prin contactul cu oamenii imorali, ci că se formează în inima noastră prin „firea păcătoasă care locuieşte în noi“ şi care se manifestă prin cuvintele şi faptele noastre.
Nicio viaţă de om nu a fost mai curată şi mai sfăntă decât a Domnului Isus. El mânca la masa unui fariseu, în compania oamenilor păcătoşi; El atingea ochii orbului, limba mutului, carnea stricată a leprosului. Observați de câte ori se spune că „El a întins mâna şi I-a atins…“ Şi, nu de aceasta are nevoie lumea? Nu de o mână care se intinde? Nu de atingerea Împăratului? Ca să ajuţi pe un om să-şi ducă povara nu este destul să-I priveşti sau să-i dai îndemnuri, trebuie „să întinzi mâna“, trebuie să-l atingi.
Printre mâinile care întorc aceste pagini sunt poate şi unele fine şi delicate, obişnuite cu lipsa de muncă mai mult decât cu treaba; ei bine, acestea pot şi trebuie să fie puse în serviciul lui Hristos; trebuie ca El să Se poată servi, făcând din ele minuni ale dragostei Sale. Societatea noastră are mare nevoie de aceasta! Contactul cu o lume care se pierde nu poate să ne păteze; dragostea este un dezinfectant şi, departe de a deveni necuraţi, pătrunzând prin dragostea lui Hristos în sânul unei lumi moarte şi corupte, vom vedea, dimpotrivă, că dragostea noastră creşte pentru tot ce este frumos, nobil, curat şi adevărat şi ne va ridica deasupra noroiului şi josniciilor omeneşti.
Despărţirea fariseilor NU este deci cea a Domnului Isus Hristos.
Cu atât mai mult NU este a Domnului Isus Hristos despărţirea pe care o practicau STOICII. Puritanii de altădată nu erau total eliberaţi de această eroare. Pentru ei, lumea era un haos lugubru; râsul şi veselia erau stigmatele unei vieţi neînnoite; idealul vieţii lor era prea îngust ca să lase loc bucuriilor dulci şi sfinte, care pot uşura truda zilnică, şi legitimelor mângâieri drăgăstoase care bucură şi înnobilează inima omului.
Exemplul Domnului Isus a fost întotdeauna un protest împotriva unei asemenea concepţii despre viaţă. El S-a alăturat sărbătorii de nuntă; a zâmbit copiilor care se jucau în locurile publice; i-a făcut atenţi pe ucenicii Săi cu privire la frumuseţea florilor, la podoabele păsărilor. El a trăit ca un Om între oameni. Oricât de sever S-a arătat faţă de cei care aderau la forme, a avut întotdeauna inima larg deschisă faţă de toate manifestările legitime şi naturale ale inimii omeneşti. Înainte de El, vechiul legământ a îngăduit şi a confirmat bucuria, dând această poruncă: „Să vă bucuraţi, voi şi familiile voastre, de tot lucrul mâinii voastre, cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău“.
Să ne facem obiceiul să scoatem bucurie şi binecuvântare din toate lucrurile frumoase şi curate care ne înconjoară, considerându-le ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru care El aşteaptă respectul şi recunoştinţa noastră.
Cum vom răspunde chemării care ne este adresată, dacă nu ştim în ce constă această despărţire şi la ce suntem chemaţi să renunţăm? Tocmai asupra acestui punct voi încerca să răspund; subiectul este delicat şi nu trebuie să lase loc niciunei interpretări greşite, pe cât este posibil.
Mă adresez celor care aparţin Domnului Isus sau care s-au decis să se unească cu El, celor care au înţeles sensul ascuns al crucii de la Golgota. Această cruce, cu braţele întinse, ne barează trecerea spre partea lumii; împreună cu apostolul, trebuie să exclamăm şi noi: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“ (Galateni 6:14 ).
Să mergi în lume, să trăieşti în lume, să te amesteci cu lumea sunt termeni cu dublu sens, asupra cărora trebuie să ne fie atrasă atenţia.
Ca să înţelegem bine sensul cuvintelor „despărţiţi de lume“, trebuie să înţelegem ce înseamnă cuvântul „lume“ în sens biblic. De altfel, cel care se hrăneşte cu Evanghelia nu are nevoie să fie învăţat în privinţa aceasta; el ştie că lumea de care trebuie să se despartă nu se încadrează în viaţa Domnului Isus: duhul lumii este incompatibil cu Duhul lui Hristos; el ştie că nu este vorba de oameni, nici de societate, ci de manifestarea în om şi în societate a duhului omului, în aspectul lui necurat, pătat, în căutarea bucuriilor materiale şi senzuale, precum şi în drumurile care nu urmăresc dreptatea şi sfinţenia.
Când vom fi foarte convinşi de imposibilitatea de a uni viaţa lumii acesteia cu viaţa Domnului Isus Hristos, vom avea mai puţine dificultăţi în orientarea felului nostru de viaţă.
Când vom avea o îndoială asupra a ceea ce avem de făcut, să aducem dificultatea în mod simplu înaintea Domnului şi, în lumina care se degajă din învăţăturile Sale, vom vedea clar în faţa noastră datoria pe care o avem, cu condiţia să ascultăm, să fim gata să ne lăsăm dezbrăcaţi de orice dorinţă egoistă, de orice altă căutare decât voinţa divină. Dacă cerem sincer lui Dumnezeu să ne arate voia Lui, El nu ne va înşela aşteptarea şi ne va conduce pe drumul rânduit de El pentru noi.
Problemele noastre îşi vor pierde atunci amărăciunea şi ascuţimea lor, iar dificultăţile apărute prin hotărârea noastră de a ne despărţi de lume - aşa cum cere Dumnezeu - vor dispărea încetul cu încetul. Vom pierde până şi gustul lucrurilor pe care le iubeam şi ne vom potoli setea la izvorul apelor vii, lângă care vom uita toate fântânile crăpate şi greţoase la care am încercat să ne adăpăm până acum.
Sute de credincioşi se întreabă zilnic ce anume trebuie să facă sau să evite şi, în multe ocazii, din lipsa unui principiu ferm sau a unei lumini suficiente, s-au rătăcit departe de drumul cel drept.
Oamenii văd aceleaşi lucruri din puncte de vedere diferite și pot da sfaturi total opuse asupra aceleiaşi probleme, încât nu trebuie să alergăm exclusiv la înţelepciunea oamenilor în legătură cu problemele care ne preocupă; aceasta, cu atât mai mult cu cât ele sunt de cele mai multe ori de ordin personal, intim, în care conştiinţa trebuie să rămână singurul judecător.
Unii vă vor interzice teatrul, alţii îl vor permite; unii vă vor spune NU, alţii vor spune DA, fără să ezite. Vedem aceste contradicții în fiecare zi şi ele ne obosesc.
Nu există oare nici un mijloc sigur de rezolvare a acestor probleme atât de delicate, dificile şi periculoase, care permanent se prezintă sub o formă sau alta în viaţa fiecărui om, făcând-o dureroasă uneori? Cu siguranţă există mijloace şi dorinţa mea este să căutăm împreună unele dintre acestea; ele vă vor ajuta, poate, să vedeţi mai clar în viaţă şi să vă îndreptaţi paşii pe calea cea mai sigură.
1. Să ne păzim de tot ce este nepotrivit cu relaţiile pe care le avem cu Domnul Isus Hristos. Care sunt aceste relaţii?
Suntem slujitorii Săi, răscumpăraţi prin sângele Său, şi l-am promis fidelitate. Este care potrivit de acum să ne mai amestecăm în plăcerile şi divertismentele acelora care Îl răstignesc? El îi priveşte cu tristeţe pe cei care-şi zic ostaşii Lui, pe care i-a pregătit pentru lupta cea sfântă, fraternizând cu rebelii şi de multe ori devenind ei înşişi rebeli, în contactul cu aceştia.
Noi suntem mădularele Lui, os din oasele Lui, carne din carnea Lui. Hristos, Capul nostru, a trecut din moarte la viaţă şi vrea să ne adune cu El în locuinţa Lui cerească. Am putea concepe să fie Capul în viaţă, iar mădularele să rămână de partea cealaltă, a morţii? Nu ar fi o absurditate să pretinzi că trăieşti viaţa Sa, că faci parte din Trupul Său glorios, dar să continui să trăieşti acolo unde El nu poate trăi? Noi suntem mireasa Lui şi suntem una cu EI, Divinul nostru Mire. Această unire intimă, tainică, depășește imaginaţia.
Suntem noi fideli faţă de Mirele nostru?
2. Să ne ferim de tot ceea ce lumea însăşi consideră ca fiind nepotrivit cu mărturisirea noastră de credinţă.
Cei necredincioşi, oamenii din lume, apreciază drept adevăratul creştinism; ei au o idee înaltă despre ce ar trebui să fie un creştin. De aceea, să ne oprim, să ne întoarcem paşii în clipa când observăm că asupra noastră se îndreaptă unele priviri surprinzătoare, al căror sens îl înţelegem imediat: „Ce, dumneavoastră aici? Nu mă aşteptam să vă întâlnesc aici!“
Să fim atenţi să nu scandalizăm pe nimeni; mai bine să ne lipsim de ceea ce ni se pare legitim şi inofensiv, ca să nu fim niciodată, sub nicio formă, un motiv de scandal. Lumea ne judecă mai sever decât se judecă pe ea, şi are dreptate; să ascultăm înştiinţările ei, să nu le dispreţuim; de multe ori ne sunt foarte folositoare.
3. Să luăm seama la tot ce ar putea jigni o conștiinţă slabă. Această considerare este una dintre cele mai importante în viaţa creştină: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1. Corinteni 6:12 ).
Şi de ce nu sunt bune toate lucrurile? Pentru că, în jurul nostru, unele conştiinţe, încă slabe, pot fi ispitite de ceea ce nouă, mai tari sau mai înaintaţi, nu ne vor provoca nimic supărător.
Suntem priviţi pentru a ni se urma exemplul, se contează pe noi ca pe un ghid sigur, precum se bazează un copilaș pe fratele lui mai mare. Să fim atenţi, să nu tratăm răspunderea noastră în mod uşuratic!
Să privim toate acţiunile noastre nu numai prin ce sunt în ele însele, dar mai ales prin influenţa pe care pot s-o exercite asupra celor din jurul nostru; să ne temem să dăm la o parte o barieră care ar putea să-i protejeze pe unii dintre aceştia de o tentaţie prin care ar risca să fie antrenaţi în afara drumului drept, chiar dacă pentru noi ea nu constituie un pericol.
Avem noi dreptul să-i lăsăm pe copiii noştri pe o cale periculoasă, acolo unde noi, datorită puterii şi staturii noastre, am putea trece fără teamă, dar unde ei vor fi expuşi să calce greşit şi să se piardă în prăpastie?
4. Să ne ferim de tot ce ar putea împiedica sau slăbi viaţa noastră spirituală. Care dintre noi nu suspină după o viaţă mai intensă şi într-o mai mare armonie cu viaţa divină? Dar cum am putea să ajungem vreodată acolo, dacă ne expunem unor influenţe care nu pot decât să slăbească şi să sufoce viaţa noastră spirituală? Există o mulţime de lucruri incompatibile cu rugăciunea şi cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi care lasă în urmă un gust de amărăciune care otrăveşte viaţa, după cum un gaz infectat distruge pentru totdeauna prospeţimea florilor peste care a trecut. Să ne despărţim cu hotărâre de toate aceste lucruri şi niciodată nu vom regreta!
5. Să ne depărtăm, pe cât este posibil, de orice societate în care vom fi obligaţi să ne punem lumina sub obroc.
Trebuie să avem „mijlocul încins şi făcliile aprinse“ (Luca 12:35 ). Ce altceva se cere de la o lumină, decât ca, odată aprinsă, să rămână aşa şi să nu-şi dea strălucirea cu intermitențe? Tot astfel, dacă vrem să fim cu adevărat folositori în lume, trebuie să dăm o bună mărturie, cu fidelitate şi continuitate, nu cu eclipse. Dacă în momentul când urmează să mergem într-un loc sau altul, Dumnezeu ne arată că acolo va trebui să voalăm drapelul nostru, vom face mai bine să renunţăm, din teama că vom fi pe un teren interzis.
Să nu mergem niciodată în vreun loc unde n-am putea să fim împreună cu Isus şi să-I implorăm binecuvântarea asupra noastră. Prezenţa Lui este singurul nostru bine adevărat, cea mai preţioasă ocrotire.
Dacă rămânem numai un moment singuri, departe de El, afară din El, suntem în cel mai mare pericol. Să nu ne permitem niciodată să facem vreun lucru, indiferent ce anume, pe care Domnul Isus nu I-ar face împreună cu noi! Să nu mergem în vreun loc în care Domnul Isus n-ar putea veni cu noi! El este Cel care trebuie să meargă înaintea noastră, nu cel care să ne urmeze! Să fim atenţi să nu ne luăm noi părţile din faţă şi onorurile; să le lăsăm la uşă. El a mâncat la masă cu oameni de proastă reputaţie, este adevărat, dar a făcut aceasta în calitate de Mântuitor, nu de camarad. Să facem ce a făcut El şi să nu dorim să facem ce nu a făcut El!
„Faceţi totul spre gloria lui Dumnezeu!“ (1. Corinteni 10:31 ). Această recomandare Ie rezumă pe toate celelalte; dacă o urmăm, dacă facem din ea regula vieţii noastre până în cele mai mici detalii, soluţia problemei pe care am analizat-o a fost găsită în întregime.
Toate aceste rezolvări, dacă le punem în practică, ne pot expune la luptă, la izolare; în orice caz, nu vom fi totdeauna înţeleşi de cei care ne sunt dragi; dar să nu ne descurajăm, pentru că numai în felul acesta vom declara că aparţinem aceluiaşi neam cu martirii, care au preferat să sufere totul, mai curând decât să renege Numele Domnului, pe care Îl iubeau mai presus de orice.
Se pot ivi uneori împrejurări în care ne este imposibil să nu mergem acolo unde nu am dori. De exemplu, o mamă poate să o oblige pe fiica ei să o însoţească într-o societate unde, fata fiind credincioasă, nu poate să se simtă bine. Dacă argumentele pe care le aduce ca să nu meargă acolo nu sunt acceptate, datoria fiicei este de a asculta, dacă, bineînţeles, conştiinţa ei nu îi înterzice formal aceasta. Ea poate să conteze atunci pe Mântuitorul; El o va însoţi şi o va păzi. Conştiinţa fiecărei persoane va examina situaţia şi o va rezolva cu ajutorul lui Dumnezeu.
Această despărţire, dacă ne cere unele sacrificii, ne oferă în schimb mari compensaţii: Ea este întâi calea cea mai sigură. Lumea are atâtea atracţii, iar slăbiciunea noastră este atât de mare, încât, dacă cedăm cât de puţin curentului, riscăm să fim antrenaţi pe nesimţite în adâncul prăpastiei, de unde nu vom mai putea ieşi.
Este apoi calea pe care suntem cei mai tari. Cine a fost cel mai mult pentru Sodoma? Lot, care s-a amestecat cu locuitorii corupţi, sau Avraam, care s-a depărtat de ei la început, iar apoi i-a eliberat? Când au dispărut de pe scenă anticele şi crudele jocuri păgâne? După ce au fost duşi acolo şi creştinii, nu ca spectatori, ci ca martiri.
Tot aşa va fi cu toate lucrurile de putreziciune morală în societatea modernă. Acestea nu vor fi suprimate decât în măsura în care oameni curajoşi şi hotărâţi vor înceta să-i mai încurajeze prin indiferenţă, dar mai ales prin prezenţa lor.
Este şi o cale de binecuvântări: „Toate cărările Domnului sunt îndurare şi credincioşie pentru cei care păzesc legământul şi poruncile Lui” (Psalmul 25:10 ). Aceasta este numai una dintre numeroasele şi preţioasele promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi a căror împlinire depinde, să reținem aceasta, de propria noastră fidelitate, de ascultarea de sfânta Sa voie. Când Îi abandonăm Lui toate lucrurile, El ne face părtaşi bogăţiilor Lui de har şi ne face cunoscut puterea Sa. În măsura în care Îl vom lăsa să aibă întreaga stăpânire a fiinţei noastre, El va fi puterea şi viaţa noastră.
Să îndrăznim deci să „ieşim din tabără“, din ceea ce obiceiurile societăţii noastre şi deprinderile primite şi consacrate au nepotriviri cu legea divină; să renunţăm la pretenţiile şi prejudecăţile lor, la tot ceea ce ar împiedica mersul nostru, să suportăm batjocurile, să ne lăsăm calificaţi ca „ciudaţi“ sau „prefăcuţi“.
Ciudaţi şi prefăcuţi, ce ne pasă! Nu L-a tratat lumea la fel pe Mântuitorul nostru? De ce ucenicul să fie măgulit şi adulat, când Stăpânul lui a fost insultat, dispreţuit şi crucificat ca un răufăcător?
Să acceptăm ruşinea Lui, să ne încărcăm cu crucea Lui şi, într-o zi, vom putea să ne asociem gloriei şi triumfului său etern. Chiar în mijlocul amărăciunii vom găsi, în dragostea Lui, bogate compensaţii pentru tot ceea ce am suferit pentru El.
Să ne aducem aminte că, pentru a putea intra în intimitate cu Regele, trebuie să luăm parte la exilul Lui.
Să ne grupăm în jurul drapelului Stăpânului nostru şi, când va veni din nou biruitor pentru a-Şi lua în stăpânire tronul şi coroana, vom apărea cu El în glorie. EI ne va mărturisi şi ne va recunoaşte înaintea Tatălui Său ca pe aceia care L-au mărturisit în faţa oamenilor.
