"Mulțumirea"

Categorie:  Viata de credinta
 

 (preluare din „Mesagerul Evanghelic”)

Introducere:

Plângerile, cârtirile şi murmurele i-au caracterizat pe israeliţi pe tot parcursul călătoriei lor dinspre Egipt către Canaan, ceea ce a adus adesea judecata lui Dumnezeu asupra lor (Numeri 11:1 ; 1. Corinteni 10:10 ). În Noul Testament, neevlavioşii care „s-au strecurat printre credincioşi”, aşa cum este descris de către Iuda, pot de asemenea, ca oameni din lume, să fie „cârtitori nemulţumiţi cu soarta lor” Iuda 1 :4-16. Dar de la aceia pe care I-a răscumparat, Dumnezeu aşteaptă cu totul altă atitudine. Ce ne spune El despre lucrul acesta?

„Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig.Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea.Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea” (1. Timotei 6:6-8 ). „Purtarea voastră să fie fără iubire de bani, mulţumiţi cu ce aveţi în prezent; pentru că El a spus: Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi“ (Evrei 15:5 ).

Pe de o parte, noi avem promisiunile lui Dumnezeu şi acestea nu sunt doar pentru „viaţa viitoare”, ceea ce este esenţial, dar şi pentru „viaţa de acum” (1. Timotei 4:8 ). El promite alor Sai că nu-i va abandona, oricare ar fi dificultăţile şi încercările prin care trec in timpul calatoriei pe acest pământ. Pe de alta parte, dorinţa de îmbogaţire, care locuieşte adesea în oameni şi din nefericire adesea în cei credincioşi, este nefastă „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă cad in ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădcina tuturor relelor.” (1. Timotei 6:9-10 ). Creştinul îşi arată supunerea faţă de Dumnezeu acceptând din mâna Lui situaţia în care a fost aşezat. În acea situaţie, oricare ar fi ea, este chemat să-L glorifice pe Dumnezeu.

Este posibil ca unii dintre noi să fim bine situaţi material şi să avem un trai confortabil. Aceasta implică o responsabilitate aparte în administrarea a ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat : „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să dea” (1. Timotei 6: 17,18 ).

Exemplul lui Barzilai Galaaditul  (2. Samuel 17: 27-29 ; 19:31-39 )

Acest om înaintat în vârstă era foarte bogat, dar departe de a fi avar sau egoist. El s-a lăsat condus de Domnul şi acţiunile sale au adus rod. Cu ce bunatate s-a ocupat de regele David, când acesta era de asemenea înaintat în vârstă!

David a trebuit să părăsească Ierusalimul pentru a-l scăpa pe fiul sau Absalom, care era decis sa confişte puterea şi să se aşeze pe tron. Cu prilejul acestei ieşiri din cetate, David este însoţit de oamenii fideli lui care, pentru a-l putea urma, nu au ezitat să ia cu ei femei si copii. El traversează Iordanul şi ajunge în Mahanaim în Galaad.

David s-a încrezut cu totul în Domnul care veghea permanent asupra lui, chiar dacă  în această împrejurare avea parte de disciplina Sa. În această împrejurare, Dumnezeu se foloseşte de trei oameni, veniţi din locuri diferite, printre care era şi Barzilai. Aceşti oameni probabil nici nu se cunoşteau, dar ei au adus deîndată, în acelaşi timp, tot ceea ce era necesar. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu să conducă. Este un lucru mareţ! Îl lăsăm oare să lucreze în noi zi de zi?

Barzilai a continuat lucrarea de dragoste pe care Domnul i-a încredinţat-o; el este prezntat ca un administrator bun şi credincios şi se foloseşte cu bunătate şi generozitate de bunurile sale în favoarea lui David si a tuturor celor care-l însoţeau în călătorie la Mahanaim.  După ce David a scăpat şi se întorcea să-şi recapete tronul la Ierusalim, Barzilai îl conduce cu respect până dincolo de Iordan, în ciuda vârstei pe care o avea (2. Samuel 19:31-32 ).

Dorind să recompenseze tot acest devotament, David îl invită pe Barzilai să-l urmeze la Ierusalim, unde să aibă grijă de el (2. Samuel 19:33 ). Dar galaaditul se temea să nu devina o povară pentru David. El refuză politicos propunerea împaratului, amintindu-i de neputinţele sale. Cu umilinţă, el mărturiseşte că nu poate să diferenţieze între ce este bine şi ce este rau. El nu căuta onoare. El este pregatit să lase în urma lui toate aceste bunuri pământeşti, să lase pământul pentru splendorile cereşti. Cu această nădejde, el se străduie să Îl slujească pe Dumnezeu în toate ocaziile care îi sunt date.

În plus, Barzilai a înţeles că, daca o generaţie pleacă, alta trebuie să se ridice pentru a servi cu folos regelui. El îi cere lui David ca fiul sau Chimham să îl înlocuiască în slujire şi să meargă în locul său la Ierusalim. Mai tarziu vedem cum fraţii lui Chimham l-au urmat; ei ii vor fi fideli lui David si fiului său Solomon ( 2:7 ).

Prin purtarea sa, Barzilai ilustrează versetul „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig”.

Exemplul femeii din Sunem  ( 4 )

Întâmplarea are loc într-o perioadă sumbră din istoria lui Israel. Dar Domnul lucra in dragostea Sa suverană prin servitorul Său Elisei. El şi-a pus deoparte o „rămăşiţă” credincioasă.

Într-o zi profetul a trecut prin Sunem şi o femeie ospitalieră, gata să găzduiască pe cei care se aflau în nevoie, îl invită să mănânce pâine. De atunci, de fiecare dată când Elisei trecea prin împrejurimi, „se abatea pe acolo să mănânce pâine” ( 4:8 ).

Acestei femei nu-i lipseşte discernământul spiritual. Ea îi spune soţului ei: „Iată, eu ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un om sfânt a lui Dumnezeu” ( 4:9 ). Soţui ei este de acord să construiască o cămăruţă simplă unde să îl găzduiască pe Elisei. Era exact ceea ce îi trebuia unui om simplu ca el. Această femeie evlavioasă acţionează fără să iasă din poziţia de soţie şi reuşeste să întâmpine nevoile profetului.

Elisei nu rămâne indiferent la toate aceste îngrijiri şi doreşte să o recompenseze. Era oare nevoie ca el să vorbească pentru ea regelui ori şefului armatei? Dar are ea dorinţa să-si mărească averile în această lume? Răspunsul său curajos este de o mare frumusţe: „Eu locuiesc în mijlocul poporului meu” ( 4:13 ). Încă o dată aici „evlavia cu mulţumire” este ceea ce o caracterizează pe această femeie. Ea se bucura pur şi simplu de apartenenţa la poporul lui Dumnezeu, chiar dacă acesta se afla într-un stadiu decăzut. Dragi cititori creştini, această situaţie trebuie să ne vorbească.

Elisei avea la dispoziţie resurse mult mai importante chiar decat regele însuşi; acestea erau de la Dumnezeu. Atunci când servitorul său îi aduce la cunoştinţă că aceasta femeie este sterilă, profetul îi transmite din partea lui Dumnezeu mesajul că în curând va avea un copil. Pentru moment credinţa acelei femei scade, dar în curând o vedem că are un fiu in braţe.

După un timp, evlavia şi mulţumirea ei sunt supuse unei mari încercări. Acest fiu unic, atât de mult dorit, moare subit. Dar credinţa acestei Sunamite străluceşte în timpul orelor teribile care urmau.  Ca raspuns al întrebărilor puse de către cei pe care îi întâlnea, ea se mulţumeşte să răspunda „Este bine” (2 Împaraţi 4: 23-26), în timp ce trupul neînsufleţit al fiului ei aştepta întins pe patul profetului. Ea îşi pune încrederea în Elisei, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Ea insistă să o însoţească până la copil; ea simte şi conştientizează importanţa prezenţei lui personale (2 Împaraţi 4:29-30).

Scena plină de triumf care urmează pune în evidenţă eficienţa stăruinţei fierbinţi şi răspunsul minunat pe care Dumnezeu i-l dă prin credinţă lui Elisei. Această femeie evlavioasă învaţă să cunoască puterea care înviază din morţi. Copilul îi este redat ( 4:36 ).

Exemplul apostolului Pavel (Filipeni 4 )

Pavel scrie Corintenilor: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos” (1. Corinteni 11:1 ) şi le cere fraţilor săi să urmeze acelaşi drum ca şi el, pe urmele Modelului suprem (1. Corinteni 4:16 ). După convertirea lui Saul din Tars pe drumul Damascului, Isus i-a cerut lui Anania să meargă să-l viziteze pe acela care urma să devină apostolul Său. El i-a zis: „Du-te, pentru că acesta Îmi este un vas ales, ca să poarte Numele Meu înaintea naţiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel; pentru că Eu îi voi arăta câte trebuie să sufere pentru Numele Meu“ (Faptele Apostolilor 9:15-16 ). În urma chemării, Pavel a acceptat, din dragoste pentru Salvatorul său, să fie ca „gunoiul lumii” şi să fie „lepădătura tuturor” (1. Corinteni 4:11-13 ). Ne-am mulţumi noi cu un asemenea loc?

În captivitate la Roma, „întemniţatul pentru Hristos” primeşte un dar din partea fraţilor săi macedoneni. Într-o scrisoare, el le transmite din toată inima bucuria şi mulţumirile sale (Filipeni 4:18 ). El zice: „Nu vorbesc despre lipsuri, pentru că eu am învăţat, în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă.  Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte. Dar bine aţi făcut luând parte la necazul meu”.

Afirmaţiile şi conduita sa practică au fost evlavia si mulţumirea. Saul, fariseul orgolios, a devenit smeritul Pavel. Încercările sale de tot felul l-au condus la o încredere totală în Cel care avea grijă de el. Inima sa a fost umplută de sentimentul că harul lui Dumnezeu era pe deplin îndeajuns: el a învăţat de la Hristos răbdarea, supunerea şi încrederea.

sursa: https://comori.org/