Categorie: Viata de credinta
Calea Bisericii lui Dumnezeu este o cale îngustă, o cale care nu poate fi desluşită prin simplul simţământ moral. Însă acest lucru ar trebui să fie binevenit pentru noi, deoarece el ne spune că Domnul urmăreşte ca sfinţii Lui să fie exersaţi în adevărul lui Hristos, şi nu de ceea ce este corect sau greşit după gândurile omului.
Cazul lui Ilie judecând căpeteniile împăratului lui Israel, la care se face referire în Evanghelii, ne arată ce înseamnă aceste gânduri ( vezi Luca 9:52-56 ). Domnul Îşi îndreptase hotărât faţa către Ierusalim, cu simţământul acesta că „urma să fie luat în cer”. Ceva din gândul slavei şi al împărăţiei s-a iscat atunci în sufletul Său. Cred că simţământul demnităţii Lui personale precum şi al destinului Său înalt, cum spunem noi oamenii, Îl umpleau la momentul începerii călătoriei spre Ierusalim. „Când se împlineau zilele în care urma să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat hotărât faţa să meargă la Ierusalim. A trimis nişte soli înaintea feţei Sale”. Expresia demnităţii conştiente e vizibilă aici. Ea imprima caracterul acelui moment, iar ucenicii au simţit şi ei acest lucru. Pare că şi ei s-au ridicat la nivelul gândului Lui, aşa că atunci când primul sat prin care drumul Domnului trecea a refuzat să-L primească, ei au fost ofensaţi şi ar fi vrut ca, precum Ilie în alte zile, să nimicească pe aceste “căpetenii ale lui Israel”.
Însă aceasta era doar firea şi simţământul natural despre bine şi rău. De ce totuşi Domnul i-a mustrat? Nu lipseau, în propunerea lor, nici dreptatea nici afecţiunea. Va veni într-adevăr ziua când vrăjmaşii lui Hristos, care n-au vrut ca El să împărăţească peste ei, vor fi tăiaţi înaintea Lui.
Nu era nimic nedrept în acea cerere:„Vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, aşa cum a făcut Ilie?”, dacă ne gândim pentru un moment la persoana şi drepturile Celui ce fusese astfel nedreptăţit şi insultat. Nici nu era vreo afecţiune greşită în inimile celor doi ucenici. Gelozia pentru Stăpânul lor a generat acea cerere, pe care simţământul moral o poate justifica pe deplin. Însă Hristos a respins-o.“Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi” le-a spus Domnul.
Întreb însă din nou: De ce această mustrare? A fost din pricină că ei supraestimaseră drepturile Celui pe care căutau să-L răzbune? Nu. Aşa cum am spus, aceste drepturi vor avea ziua lor. Însă ucenicii nu aveau înţelegerea spirituală a momentului prin care treceau. Nu aveau “gândul lui Hristos”, nu deosebeau timpurile ca să ştie ce trebuia să facă Israel (1. Cronici 12 ), nu făceau deosebire între lucrurile diferite, nu împărţeau drept cuvântul adevărului. Aceasta a fost greşeala lor: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi, căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” Ceea ce a scos la iveală Domnul în sufletele lor nu a fost un principiu moral greşit ci mai degrabă ignoranţa cu privire la adevăratul sau dumnezeiescul caracter al momentului prin care treceau. Ei n-au înţeles (aşa cum mii de ucenici ai zilelor noastre încă nu înţeleg) că drumul lui Hristos către slavă nu are de a face cu judecarea acestei lumi, nici cu răzbunarea, ci este caracterizat de renunţarea la sine. Aceasta a fost greşeala lor şi asta a fost ceea ce Domnul a mustrat. Ei s-au gândit că refuzul samaritenilor trebuie pedepsit şi că dacă perspectiva slavei umplea gândurile Stăpânului lor, şi dacă ei înşişi, fiind însufleţiţi de un asemenea moment, merseră înaintea feţei Lui ca să-I pregătească drumul, atunci orice ar fi stat în acest drum trebuia cu siguranţă dat la o parte. Firea aşa a judecat. Iar când ea judecă astfel este îndreptăţită de simţământul moral omenesc.
Însă gândul lui Hristos are un traseu aparte şi nimic nu poate călăuzi pe credincios în mod deplin decât acest gând. Simpla analogie nu valorează prea mult, trebuie să existe o minte spirituală care să încerce şi să pună la probă chiar şi aceste analogii sau potriviri de situaţie. Câteva astfel de potriviri sunt demne de remarcat aici. Ilie era la numai un pas sau doi de slavă, tocmai urma să fie „luat în cer”, când a lovit o dată şi încă o dată pe căpetenii şi pe oamenii lor. Mari perspective se ridicau înaintea lui iar carul şi călărimea lui Israel precum şi călătoria lui cerească erau, în viziune, foarte aproape de el. Sufletul Stăpânului lor a părut ucenicilor în acele momente a fi mult în tovărăşia celui al lui Ilie. Însă analogiile nu merg, iar folosirea lor aici a făcut ca totul să fie în confuzie, luându-L pe Domnul Isus din ziua Sa de har şi aşezându-L în aceea a judecăţilor Lui, invitându-L să acţioneze în duhul perioadei din Apocalipsa 11 atunci când El se afla în ceasul din Luca 4 . Martorii din Apocalipsa 11 pot merge la cer nimicind pe vrăjmaşii lor după modelul lui Ilie. Însă analogiile nu constituie o regulă. Ele trebuie puse la probă prin acel “gând al lui Hristos” care deosebeşte lucrurile diferite şi care învaţă, în lumina cuvântului, că Isus merge la cer mântuind şi nu nimicind pe oameni, renunţând la lume şi nu judecând-o. Ilie s-a răzbunat pe căpetenii şi apoi a mers la cer; martorii se vor ridica la cer şi vrăjmaşii lor îi vor privi. Însă Isus a luat chip de rob şi a fost ascultător până la moarte şi apoi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult. La fel şi cu cel credincios şi cu Biserica. “Voi sunteţi cei care aţi rămas necontenit cu mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie.”
Aici stătea greşeala, aici era necunoştinţa lor cu privire la duhul de care erau însufleţiţi. Potrivirea de situaţie le-a influenţat puternic gândurile. Simţământul moral care judecă după gândurile omului şi nu în lumina tainelor lui Dumnezeu, justifica atitudinea lor. Însă Cel ce deosebeşte în mod divin lucrurile diferite i-a mustrat: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi”. Calea apucată de ucenici aici ar fi încurcat totul, zădărnicind scopul lui Dumnezeu. Ei îmi reamintesc de slujitorii din pilda cu neghina. Omeneşte vorbind, ucenicii aveau dreptate şi la fel şi aceşti slujitori. Nu este oare bine ca grâul să fie plivit? Nu este neghina o piedică prin faptul că ia din hrana seminţei bune, în timp ce ea însăşi nu este bună de nimic? Gândirea obişnuită a omului şi judecata morală dreaptă ar putea spune aşa, însă gândul lui Hristos spune întocmai contrariul: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş.” Hristos judeca numai în conformitate cu tainele dumnezeieşti. Acestea erau cele care au format gândul Stăpânului, care era de altfel un gând desăvârşit. Şi acestea trebuie să formeze acelaşi gând şi în cel credincios. Dumnezeu avea planurile Lui cu privire la ţarină. Avea să vină un seceriş şi îngerii erau aceia care trebuiau să secere, apoi un foc avea să fie aprins care să mistuie neghina strânsă şi legată în snopi. Deocamdată însă, în ceasul din Matei 13 , nu erau nici îngeri la seceriş, nici foc aprins, ci doar răbdarea plină de har a Stăpânului. Domnul vrea ca pentru moment ţarina să rămână necurăţită. Tainele lui Dumnezeu, gândurile şi scopurile de mult plănuite ale cerului, scumpe şi slăvite mai presus de orice, cer acest lucru. Şi nimic altceva nu este drept, decât calea care este luată în lumina Domnului, cunoscând tainele împărăţiei cerurilor.
După cum Hristos nu a mers la cer judecând lumea, tot aşa nici Biserica nu merge la cer urmărind să îmbunătăţească sau să împodobească această lume. Trebuie să cântărim bine acest lucru, pentru că până la urmă ce este creştinătatea? Este exact ceea ce nu ar trebui să fie.Creştinătatea afirmă că îmbunătăţeşte, că ţine ţarina curată, că face ca drumul spre cer şi slavă să treacă printr-o lume pusă în rânduială şi frumos împodobită.Ea – creştinătatea – a pus sabia în mâna urmaşilor lui Hristos. Ea nu vrea să aştepte până la seceriş, nici să plece “într-alt sat”(Luca 9:56 ). Ea se răzbună în loc să sufere şi conduce Biserica după principii lumeşti şi nu după modelul unui Hristos lepădat de acest pământ. E plină de cele mai false gânduri, judecă după simţământul moral al omului şi nu în lumina tainelor lui Dumnezeu. Se crede singură înţeleaptă.
Ştiu prea bine că acolo, în mijlocul ei, bat mii de inimi cu o dragoste adevărată pentru Hristos; însă ei nu ştiu de ce duh sunt însufleţiţi. Eu admit că zelul pentru Hristos, chiar greşit direcţionat, este mai de preţ decât o inimă rece şi indiferentă faţă de El. Totuşi singura cale desăvârşită este aceea luată înaintea ochilor Domnului, în înţelegerea tainelor şi a chemării lui Dumnezeu, sub îndrumarea puterii Duhului şi nu după ce dictează gândurile omeneşti. Şi chemarea lui Dumnezeu acum cere ca ţarina să rămână necurăţită, ca jignirea samaritenilor să rămână nepedepsită, ca resursele şi puterea cărnii şi a lumii să fie refuzate şi nu folosite, şi ca Biserica să ajungă în cer nu judecând lumea cu mâinile ei ci renunţând la această lume în inima ei, separându-se de ea alături de Stăpânul ei lepădat.
“Cine nu adună cu Mine risipeşte”(Luca 11:23 ), adică cel ce nu lucrează după gândul lui Hristos face ca ceea ce este rău să fie şi mai rău. Nu e de ajuns să lucrezi în numele lui Hristos; nici un credincios n-ar accepta să lucreze în alt nume. Dar dacă el nu lucrează în conformitate cu scopul lui Hristos, risipeşte. Mulţi credincioşi sunt la ora actuală angajaţi în a îndrepta şi împodobi lumea, făcând creştinătatea ca pe o casă măturată şi împodobită. Dar acest lucru, nefiind scopul lui Hristos, ajută la înaintarea răului. Hristos nu a scos duhul necurat din această lume. Actualmente, El nu are un asemenea scop. Vrăjmaşul îşi poate schimba căile, însă el este la fel de mult “dumnezeul” şi “prinţul” acestei lumi ca întotdeauna. Casa este încă a lui, cum spune pilda (Luca 11:24-26 ). Duhul necurat ieşise afară: asta a fost tot. Nu fusese izgonit de omul mai puternic, aşa că dreptul lui asupra casei era acelaşi. Şi el se întoarce şi tot ceea ce găseşte acolo face ca ea să-i fie şi mai pe plac. O găseşte curată şi împodobită, aşa că se întoarce cu încă alte şapte duhuri, şi astfel starea ei de la urmă devine mai rea decât cea dintâi.
Greşeli de felul acesta sunt foarte vechi. David a greşit aşa atunci când şi-a propus să zidească o casă pentru Domnul. Însă a fost o greşeală comisă totuşi cu o dorinţă dreaptă a inimii. Nu sosise timpul pentru a zidi o casă Domnului, pentru că Domnul nu-i zidise încă o casă lui David. Ţara era încă întinată de sânge, şi până avea să fie curăţată nu era loc pentru odihna şi împărăţia Domnului. Prin urmare David a greşit mult, totuşi nu din făţărnicie ci din neştiinţă. Greşeala lui a fost că şi-a închipuit că Domnul ar putea să-Şi ocupe scaunul Său de domnie pe pământ înainte ca pământul să fie curăţit. Slujitorii din pilda neghinei de mai târziu, au greşit crezând că Biserica a fost făcută să fie unealta de curăţire a ţarinei, adică a lumii. Aş putea spune, într-un limbaj potrivit cărţii Leviticului, că David era cât pe aici să îmbrace o haină din “felurite fire”, însă Domnul a împiedicat acest lucru. Gândul inimii lui a fost acceptat de Domnul, totuşi a fost împiedicat şi dezamăgit. Un lucru care ne spune cât de gelos este Domnul ca propriile Lui principii să fie păzite şi ca poziţia în care El Şi-a aşezat slujitorii şi martorii să fie menţinută. Într-adevăr, chiar şi cea mai plină de dragoste şi zel dorinţă a celui credincios, deşi preţuită, răsplătită şi acceptată de Domnul, nu poate niciodată reconcilia gândul Domnului cu abandonarea principiilor şi scopurilor Lui. Altfel totul ar fi confuzie. Gândurile lui David, oricât de inocente şi de aprobate de Dumnezeu într-un anumit sens, ar fi făcut ca totul să fie în confuzie, conducând la un rezultat cu totul greşit. Domnul Îşi ocupa tronul Său într-o împărăţie necurăţită şi îngăduia slujitorului Său să-I ofere un loc de odihnă înainte ca El să-i fi dat lui David odihnă. Ce confuzie ar fi fost! Ce mărturie rea ar fi produs aceste principii amestecate! Cine ar fi putut să vadă într-un asemenea rezultat, dacă ar fi fost permis, fie harul, fie slava Dumnezeului lui Israel?
Mustrarea lui Petru în Antiohia a fost mai categorică. Asta pentru că el a greşit nu ca David din neştiinţă, ci din frica de om care, aşa cum Scriptura ne învaţă şi cum noi înşine am experimentat, este “o cursă”. Mai mult, era acolo ceva mai grav decât confuzia. Era pervertire (în Deuteronom 20:19,20 avem o poruncă împotriva pervertirii, adică împotriva folosirii lucrurilor într-un mod neîngăduit). Dar chiar dacă acţiunea lui ar fi condus doar la confuzie, ea n-a fost îngăduită, aşa cum arată şi cazul lui David şi la fel s-a întâmplat când a fost adus chivotul din Chiriat-Iearim. Confuzia creată în acea situaţie n-a fost scuzată de întreaga bucurie sinceră care era exprimată acolo (1. Cronici 13 ). Şi, într-adevăr, nici n-ar fi putut fi. Oricât de plăcută lui Dumnezeu era dorinţa inimii lui David, căile lui au trebuit să fie înfruntate. Şi asta pentru că scopul, calea, planul şi gândurile Domnului sunt foarte preţioase în ochii Lui şi rămân aşa în veac. Asta nu înseamnă că David sau Petru erau oameni cu principii amestecate, sau că purtau, aşa cum se exprimă Scriptura, haine din fire de lâna şi in împreună. Însă aceste ocazii din viaţa lor ne ilustrează un adevăr serios, de care trebuie să ne aducem aminte mereu, şi anume că Domnul Îşi va revendica propriile Lui principii în faţa chiar a celor mai scumpi slujitori ai Săi, şi că El se va opune dorinţelor inimii lor, în cazul când acestea tind să întunece sau să tulbure planurile şi mărturia Sa, chiar dacă aceste dorinţe deţin un caracter personal şi moral pe care El îl poate accepta şi în care Îşi poate găsi plăcerea.
Însă în afară de aceste cazuri ale lui David, Petru şi ucenicilor din Luca 9 , mai există o generaţie de oameni, departe de calea lui Dumnezeu datorită făţărniciei sau duplicităţii lor. O astfel de generaţie poate fi urmărită prin toată Scriptura, oameni cu principii amestecate, care, cum spunem noi, poartă haine de fire de lână şi fire de in amestecate, împotriva chemării lui Dumnezeu şi a orânduielilor curate ale casei Sale. Cu toată smerenia vom privi puţin la această generaţie, pentru a desprinde lecţii de folos pentru sufletul nostru şi potrivite timpului pe care-l trăim. Lot a fost în legătură cu chemarea lui Dumnezeu. Ca şi Avraam, unchiul lui, a părăsit Mesopotamia şi, după moartea lui Terah, bunicul lui, a venit cu Avraam în Canaan şi a fost un om drept, neavând vreo pată vizibilă asupra lui. Avraam a arătat ce înseamnă căile fireşti şi a fost recuperat în două rânduri, cu ruşine, din cursa Egiptului şi a lui Abimelec. Însă Lot n-a fost atât de mustrat tot timpul cât a locuit în Sodoma. Citim despre el doar că îşi chinuia sufletul lui drept din cauza purtării celor nelegiuiţi din acea cetate. Cu toate acestea, el a făcut parte din generaţia de care vorbim. Dacă haina lui Avraam a fost pătată în două rânduri, nu era totuşi o haină “din felurite fire”, însă haina lui Lot era “din fire de lână şi fire de in”. El nu a fost cu adevărat pentru chemarea lui Dumnezeu. A devenit locuitor al unei cetăţi atunci când trebuia să fie doar un călător, şi a ales câmpiile bine udate şi o casă într-o cetate, atunci când martorul lui Dumnezeu străbătea cuprinsul ţării dintr-un cort într-altul. Mai puţine greşeli ne sunt spuse despre Lot. Dar ce folos? El a fost un om cu principii amestecate toate zilele vieţii lui. Iar viaţa lui bazată pe principii false l-a condus în necazuri ruşinoase, şi aceasta este adevărata nenorocire a necazului. A fost luat captiv în timp ce trăia în câmpiile Sodomei şi a fost aproape de pieire când a trebuit să o părăsească, şi de atunci a rămas ca un exemplu a ceea ce înseamnă ca cineva să fie mântuit “ca prin foc”. El n-a beneficiat de mângâiere în sufletul lui, ci mai degrabă s-a chinuit zi după zi. Este ceea ce ni se spune despre el, dar nu este nici o strălucire în această declaraţie; nici o bucurie, nici o putere, nici o biruinţă a duhului nu ne sunt relatate despre el. Îngerii s-au purtat cu rezervă faţă de el, în timp ce Domnul îngerilor era în părtăşie intimă cu Avraam. Lot urma să aibă ca pradă doar propria viaţă, în timp ce Avraam era pe înălţime privind judecata de departe. Iar lucrul plin de însemnătate, să notăm, este că după ce el şi-a urmat propriul drum şi a devenit un om cu principii amestecate, depărtându-se de traseul pe care chemarea lui Dumnezeu l-ar fi păstrat, el şi Avraam n-au mai avut deloc părtăşie.Avraam avea să-i alerge în ajutor în ziua când principiile lui aveau să-l ducă în primejdie; dar nu este nici o părtăşie între ei. Nu se puteau uni în duh. Cel credincios avea să-l recunoască ca pe ruda lui şi să-i facă un serviciu ca unei rude, dar nu va mai exista părtăşie în fapt între ei. Şi acest caz nu este neobişnuit astăzi. Aşa a fost Lot. În loc să-şi facă chemarea şi alegerea sigure, el este unul dintre aceia pe care poporul lui Dumnezeu îi primeşte mai mult din pricina unei mărturii neobişnuite a Duhului Sfânt, decât pe creditul necesar şi binecuvântat al chemării lor sigure din partea lui Dumnezeu,ori ca pe unii dintre aceia despre care Pavel spune:„Ştim, iubiţi fraţi, alegerea voastră de către Dumnezeu”.
Firea predomină în mod trist şi variat în toţi sfinţii lui Dumnezeu înregistraţi pe paginile Sfintei Scripturi, în unii mai mult, în alţii mai puţin, la fel cum rodnicia Duhului este văzută în ei, în afecţiunile şi în lucrările lor, în unii treizeci, în alţii şaizeci, iar în alţii o sută. Dar asta este diferit de a fi un om cu principii amestecate. Aşa au stat lucrurile cu David. Firea a predominat în el uneori, însă el n-a fost niciodată un om cu principii amestecate. El nu s-a plasat niciodată în mod deliberat în vreo legătură care să fie în neconcordanţă cu chemarea lui Dumnezeu în virtutea căreia el trebuia să acţioneze. Mai mult, chiar caracterul lui a fost format de această chemare, iar căile lui au fost în conformitate cu ea. Însă nu aşa au stat lucrurile şi cu prietenul său Ionatan. Viaţa acestuia din urmă n-a fost formată de chemarea lui Dumnezeu şi de puterea Duhului care lucrează conform acestei chemări. El a acţionat cu nobleţe şi har în multe rânduri, totuşi nu a fost un om despărţit. N-a fost alipit cu adevărat de principiile curate ale lui Dumnezeu descoperite în acele zile. A fost un om al credinţei, purtător a multor afecţiuni spirituale, de natură să-i ofere un loc, fără rezerve, în aducerile aminte ale celor credincioşi. Cu toate acestea, el n-a fost acolo unde chemarea lui Dumnezeu l-ar fi vrut. Curtea lui Saul era în acel timp un loc întinat, ba chiar apostat, în timp ce Dumnezeu era cu David în acea vreme. Slava era cu acesta din urmă, în pustie, iar gropile şi peşterile pământului o ţineau ascunsă în acele zile. Efodul, preotul şi sabia puterii lui Dumnezeu, mărturia biruinţei, erau cu David. Floarea şi făgăduinţa ţării erau de asemenea cu el, aceia care şi-au câştigat un nume în peştera Adulam sau în ziua răzbunării la Ţiclag. Acei fii ai lui Israel care urmau să strălucească mai târziu la curtea împărătească, erau toţi cu David atunci. Chemarea lui Dumnezeu era, la aceea vreme, către peşterile şi gropile pământului, spre fiul lui Isai, şi puterea Duhului lucra în acel loc. Iar Ionatan nu era acolo. Iată partea tristă a lucrurilor. Ionatan nu era acolo unde slava era, unde preotul şi efodul erau, unde era omul după inima lui Dumnezeu care fusese lepădat, unde era întreaga făgăduinţă a împărăţiei viitoare. Ca individ, Ionatan a fost un om plin de farmec, a făcut unele fapte nobile şi din el izvorau anumite afecţiuni cereşti. Şi putem fi siguri că până la sfârşit David a rămas în inima lui. Şi la fel de siguri putem fi că multe presimţiri sumbre cu privire la propriul lui tată i-au tulburat aceeaşi inimă. Personal, el niciodată nu i-a oferit lui David decât bucurie, în timp ce ştim că cei ce-l însoţeau pe acesta din urmă în pustie i-au fost câteodată, chiar în necazuri, pricini de ruşine şi întristare. Totuşi poziţia lui Ionatan nu era conform chemării lui Dumnezeu din acea vreme. Poziţia lui l-a ţinut departe de tot ce aparţinea lui Dumnezeu la acea vreme, măcar că, personal, el Îl avea pe Domnul cu el. Până când cade pe muntele Ghilboa, el este cu tabăra care piere împreună cu el acolo, dezonoraţi şi învinşi, pierzând toată slava şi tot ce, din punct de vedere naţional, era de la Dumnezeu. El ilustrează un caz obişnuit. A fost ignoranţă cu privire la chemarea lui Dumnezeu sau duplicitate? Nu vrem să ne pronunţăm. Totuşi, în zilele noastre sunt mulţi credincioşi asemănători lui Ionatan, dragi inimii mele şi care strălucesc prin harul personal mai puternic decât mulţi alţii, dar care se găsesc departe de locul unde puterea Duhului, în conformitate cu dispensaţia în care suntem, lucrează astăzi. Fapte nobile şi generoase sunt făcute de ei, individual, însă legăturile lor sunt spre necinstea lor, aşa cum au fost ale lui Ionatan, legaţi de o lume care se îndreaptă cu repeziciune către judecată, în tabere care vor cădea de sabia celor necircumcişi. “Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi vestea aceasta pe străzile Ascalonului”. Iată ce ne înfăţişează Ionatan, şi cazul lui îl întâlnim din abundenţă şi astăzi. Ionatan nu poate face ca locul unde el se află să fie aprobat. Prezenţa lui n-a făcut ca tabăra sau curtea lui Saul să fie altceva decât ceea ce erau. Singura imagine pe care sufletul şi-o formează despre Lot în Sodoma, este a unui Lot pătat şi nu a unei Sodome sfinţite sau purificate prin prezenţa lui acolo. Cuvântul lui Dumnezeu prin Hagai ne spune:„Dacă poartă cineva în poala hainei lui carne sfinţită şi atinge cu haina lui pâine, mâncare gătită,vin, untdelemn sau o mâncare oarecare,lucrurile acestea vor fi sfinţite? Preoţii au răspuns: “Nu”. Dar dacă se atinge cineva necurat prin atingerea de un trup mort de toate aceste lucruri, vor deveni ele necurate? Şi preoţii au răspuns:”Vor fi necurate”.
Prin urmare sunt lucruri care diferă şi sufletul exersat de către Dumnezeu trebuie să le deosebească. Haina pătată nu este neapărat, în acelaşi timp, o haină amestecată, o haină din felurite fire “de lână şi in”. Calea noastră sub călăuzirea Duhului este de a ne păstra hainele nepătate, şi orice altceva mai puţin decât aceasta nu constituie calea părtăşiei cu Domnul. Totuşi, o haină pătată nu este o haină amestecată; şi nici haina în care apare ici colo câte un fir răzleţ de alt fel, nu este aceeaşi cu cea a cărei urzeală este lucrată pe chiar principiul “lânei şi inului împreună”. Scriptura, veşnic plină de folos şi desăvârşită, înfăţişează caractere formate de ceea ce am numit “principii amestecate” şi caractere care ocazional au devenit pătate, dar nu sunt formate de aceste principii impure. Aşa cum am văzut, viaţa lui Lot a fost formată în esenţă de aceste principii. A fost duplicitate în Lot. Nu pot spune acelaşi lucru, cu aceeaşi claritate, despre Ionatan. Totuşi viaţa fiecăruia dintre ei, de la început până la sfârşit, a fost întinată de legătura cu răul. Lot, deşi asociat cu chemarea lui Dumnezeu, a fost un om al acestui pământ. Ionatan, deşi a fost martor al necazurilor şi nedreptăţilor suferite de David, a continuat să slujească intereselor prigonitorului până la sfârşit. Viaţa lor a fost astfel formată de legături neconforme cu calea lui Dumnezeu şi a prezenţei slavei Lui. Haina de pe fiecare din ei a fost făcută din fire felurite, de lână şi in. Să privim, în contrast, la Iacov, şi în el vom găsi un personaj din altă generaţie ca a celor doi de mai sus. El a fost un om prudent, cu îngrijorări lumeşti, cu planuri şi calcule, iar aceste lucruri şi-au pus amprenta lor negativă asupra câtorva perioade ale vieţii sale. Cumpărarea unei case în Sucot şi a unei bucăţi de pământ în Sihem, au fost lucruri incompatibile cu o viaţă de călător, cu o viaţă care trebuia trăită în cort, viaţă pe care un fiu al lui Avraam era chemat să o cunoască. Însă Iacov nu poate fi pus alături de Lot. Viaţa lui Iacov n-a fost formată de Sucot şi Sihem, ci a fost un străin pe pământ, alături de Dumnezeu. Şi în zilele de la sfârşitul călătoriei lui, când se afla în Egipt, în ciuda multor lucruri de acolo care l-ar fi putut ispiti,el ne oferă o frumoasă mărturie a sănătăţii sufletului său de acum restabilit.
Zilele lui Ahab, împăratul lui Israel, ne oferă din belşug ilustraţii despre subiectul nostru. Erau în acele zile un Ilie şi un Mica, un Iosafat şi un Obadia, afară de alţi şapte mii care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal. Şi toţi aceştia trăiau în zilele cele mai grozave depărtări de căile Domnului, zilele Izabelei şi ale urâciunilor ei.
Însă toţi cei pe care i-am pomenit nu fac parte din aceeaşi categorie. În ce-i priveşte pe Ilie şi pe Mica nu avem nimic de felul firelor amestecate. Cingătoarea de piele a unuia şi lanţurile celuilalt ne spun ce fel de oameni erau şi ilustrează, de asemenea, completa lor despărţire de rău. Despre cei şapte mii nu putem spune prea mult. Cuvântul îi zugrăveşte ca fiind recunoscuţi de Dumnezeu şi constituind “rămăşiţa potrivit harului”, cei “care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal”. Cât despre Obadia, el nu era Ilie. Ba mai mult, trebuie să facem diferenţa şi între Iosafat şi Obadia. Ne-a fost lăsată astfel, spre învăţătură, o gamă variată de caractere.
Iosafat, împăratul lui Iuda, din casa şi sămânţa lui David, a fost un om despărţit de rău, însă un om care câteodată (ba poate prea des) s-a aflat în legături care l-au întinat. El a fost din generaţia lui Iacov, deşi poate mai vinovat ca el. Vanitatea l-a trădat în câteva rânduri, aşa cum metodele lumeşti l-au trădat altădată pe patriarh. Iosafat s-a înrudit cu Ahab. În ziua bătăliei s-a îmbrăcat cu hainele împărăteşti, o haină, lucru trist şi ruşinos, din “felurite fire”, şi era cât pe aici să-l coste viaţa, aşa cum aceeaşi haină era să-l facă pe Lot să-şi piardă viaţa în Sodoma. Iosafat a acţionat atunci într-o teribilă nepotrivire cu sfinţenia casei lui David. Totuşi, chiar aşa stând lucrurile, nu-l pot pune pe Iosafat alături de Lot. Viaţa lui n-a fost una de principii amestecate. Haina lui n-a fost cu bună ştiinţă lucrată din “lână şi in” împreună, deşi a fost neconformă cu mărturia potrivită unui fiu al lui David şi împărat în Ierusalim. Fapte foarte nobile au fost făcute de el, şi a dat dovadă de simţăminte alese, iar Dumnezeul tatălui său a certificat aceasta. Însă, ca şi Iacov (poate chiar mai dureros), el a fost înşelat; înşelat de legăturile care au făcut ca mărturia să-i fie nesigură şi nedesăvârşită. Nu a fost doar firea predominând uneori – asta poate fi văzută în toţi, chiar în cei din cea mai bună generaţie, în Avraam sau David. N-a fost numai o haină pătată, ci una a cărei urzeală cu greu poate fi desluşită, dacă e ţesută dintr-un singur fel de fir sau din mai multe; într-atât de ruşinos apar feluritele fire ici colo, însă nu peste tot.
Însă haina pe care Obadia a purtat-o în acele zile nu poate fi confundată. Nu e nevoie de o cercetare prea amănunţită ca să-ţi dai seama ce fel de haină este. “Feluritele fire” de lână şi in se văd de sus până jos. Viaţa lui a fost din acest material. Nu că doar a fost înşelat uneori, sau că drumul lui a fost câteodată întinat, ci întreaga lui viaţă a fost a unui om cu principii amestecate. A fost un om evlavios, dar căile lui n-au fost nicidecum în conformitate cu lucrarea Duhului din acele zile. El a luat seama la necazurile prorocilor, ascunzându-i în peşteri dinaintea prigoanei şi hrănindu-i acolo. Dar în tot acest timp el era sfătuitorul, tovarăşul şi slujbaşul lui Ahab, în a cărui împărăţie se practica fărădelegea. Astfel “firele de lână şi in” au format haina pe care el a purtat-o în toate zilele sale. El nu avea cingătoarea de piele a lui Ilie, şi atunci când se întâlnesc, această diferenţă se vede în mod izbitor. Obadia încearcă să împace gândurile lui Ilie cu privire la el. Îi reaminteşte ce a făcut pentru prorocii prigoniţi şi îi spune că se teme de Domnul. Însă Ilie caută spre el încet şi cu răceală. Este dureros să vezi asta între doi sfinţi ai lui Dumnezeu, însă e un lucru nu rareori experimentat, aş putea spune chiar obişnuit, care se simte din plin însă e mai puţin recunoscut ( 18 ).
Nu putea exista unire a duhurilor lui Avraam şi Lot, după ce acesta din urmă a apucat pe drumul dictat de ochii şi de inima sa şi a continuat în acea direcţie devenind un locuitor al Sodomei. Este adevărat că nu ni se spune acest lucru în relatarea biblică, însă putem afla din aceeaşi relatare că ei nu s-au mai întâlnit niciodată după aceea, şi putem înţelege uşor de ce. Pentru că astfel de lucruri sunt reale şi prezente şi astăzi. Avraamii şi Loţii zilei de azi nu se întâlnesc. Iar dacă se întâlnesc nu există părtăşie. Ei nu se bucură de acea “înviorare a inimii în Hristos”. Avraam l-a salvat pe Lot din mâinile împăratului Chedorlaomer, dar aceasta nu a fost întâlnire între credincioşi; ei nu se puteau uni. Şi dacă cei din poporul lui Dumnezeu nu pot fi împreună în caracter, mai bine ar fi fost despărţiţi, căci în duh ei sunt deja aşa.
La fel au stat lucrurile cu Ilie şi Obadia. Omul cu cingătoarea de piele – străinul lui Dumnezeu din zilele lui Ahab – nu poate fi găsit prea mult în tovărăşia administratorului casei împăratului. Însă ei se întâlnesc într-o perioadă grea, perioadă care ne reaminteşte de valea gropilor de smoală în ziua când Lot a fost luat rob. Ahab împărţise ţara cu Obadia pentru a căuta apă în timpul secetei. Domnul Dumnezeu dăduse slujitorului Său Ilie autoritatea de opri ploaia şi roua peste ţară. Iar acum, fiecare cu însărcinarea lui, Ilie şi Obadia se întâlnesc, ocazie interesantă şi plină de înţelesuri, cu lecţii pentru sufletele noastre.
Obadia se sforţează iar Ilie este rezervat. Aşa se întâmplă întotdeauna. Obadia caută să se unească cu Ilie, dar acesta îi respinge eforturile. El îl numeşte pe Ilie domnul lui, însă Ilie îi reaminteşte că Ahab îi este de fapt domn. Pentru că nu putem să slujim acestei lumi şi să mergem duşi de curentul ei în absenţa fraţilor noştri, iar apoi să pretindem că ne întâlnim ca sfinţi şi credincioşi. Aceste lucruri nu se potrivesc, însă încercarea de a proceda aşa este foarte obişnuită în ziua de azi. Dar Ilie a acţionat cu integritate, credincios fratelui său acum aşa cum fusese Domnului mai înainte. Iată un lucru frumos şi preţios. Obadia umblase cu lumea în absenţa lui Ilie, iar acum acesta din urmă nu-l poate lăsa să pretindă că e una cu el, chiar fiind în prezenţa lui. Obadia stăruie “Cu ce am păcătuit?”. Însă de ce aceste cuvinte? Ilie nu-l acuzase că a păcătuit. De ce atunci această agitaţie şi tulburare a duhului? Ilie nu-i punea în pericol viaţa, sau siguranţa, sau vreunul din interesele lui. Nu avea de gând să-i tulbure nimic din ceea ce-i aparţinea. De ce această agitaţie şi încercare de a-şi găsi un atu în faptul că nu păcătuise? Este o stare cu adevărat sărmană şi joasă a sufletului atunci când cel credincios nu este conştient decât de atât: că nu a păcătuit. Este aceasta de ajuns ca să te bucuri de părtăşia cu Ilie sau să-i înţelegi gândurile? Nu fusese Obadia în palatul lui Ahab atunci când Ilie era la pârâul Cherit? Aceasta era de fapt întrebarea, nu dacă păcătuise sau nu. Fusese Obadia părtaş cu el la făina din oală şi la untdelemnul din urcior? Ilie nu i-a spus despre sine însuşi că n-a păcătuit. El nu s-a adăpostit nici nu s-a recomandat pe sine în acest mod. Însă Ilie nu putea să nu-l facă să înţeleagă că duhurile lor nu se puteau uni, şi asta pentru că veneau din medii diferite. “Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când Izabela a ucis pe prorocii Domnului?” Pentru ce aceste cuvinte? Ilie nu intrase în istoria vieţii lui. Era mai bine să nu fi amintit aceste lucruri. E un lucru jalnic ca un credincios să procedeze astfel. Într-adevăr, părtăşia sfinţilor nu poate fi câştigată cu meritele sau competenţa noastră.
Acestea sunt gândurile lui Obadia, refugiile şi pledoariile lui, acum când este în prezenţa unui martor credincios al lui Hristos. El nu păcătuise, iar în zilele trecute făcuse o lucrare. Cât de scăzut trebuie să fie simţământul chemării poporului lui Dumnezeu într-un suflet, dacă el poate gândi că cei credincioşi pot merge împreună pe astfel de baze. Dacă slujim acestei lumi unul în absenţa celuilalt, chiar dacă n-am păcătuit – omeneşte vorbind – şi chiar dacă am slujit în trecut, nu putem fi împreună ca sfinţi ai lui Dumnezeu.
Am fost până acum în cer, sau la curtea lui Ahab? Ne-am îngrijit de carne, sau am dorit lucrurile lui Hristos? Sunt alte lucruri decât cele de care am vorbit, care ne împuternicesc pentru părtăşia cu cei credincioşi. Obadia era mai marele casei lui Ahab. Cum putea unul ca Ilie să fie degajat şi în largul lui în prezenţa unuia ca el? A fost rezervat, şi a arătat acest lucru cel puţin prin purtare dacă nu prin cuvinte. Într-adevăr, nu poate exista părtăşie atunci când de o parte sunt sforţări iar de cealaltă rezerve. Aşa ceva cu siguranţă nu poate fi numit părtăşie. Starea aceasta însă este destul de obişnuită astăzi. Ei nu era alături şi duhurile lor nu se puteau uni. Haina din felurite fire pe care un copil al lui Dumnezeu n-o poate purta decât la curtea lui Ahab, nu se asorta cu cingătoarea de piele a martorului ce suferă pentru Hristos. Văduva săracă din Sarepta pe care Ilie tocmai o părăsise, s-a bucurat din plin de simpatia lui. Iar casa acea smerită şi îndepărtată, cu oala ei de făină şi urciorul ei de untdelemn, fusese martoră a unei părtăşii vii între două duhuri cu aceleaşi trăsături. Dar nu a fost aşa cu Ilie şi Obadia. Ilie era prea integru ca să-l lase pe Obadia să se apropie în duh de el, sau să dea curs eforturilor lui de a împăca lucrurile.
Iată o atitudine potrivită, sunt cu totul sigur. Avraam şi Lot, aşa cum am spus, nu s-au întâlnit niciodată după ce s-au despărţit. Exista o distanţă de ordin moral suficientă pentru a-i ţine departe unul de celălalt. La fel cu Ilie şi Obadia: întâlnirea lor n-a fost întâlnire, aşa cum ocazia salvării lui Lot de către Avraam nu poate fi numită întâlnire. Nu se putea numi “părtăşia sfinţilor”, nici “înviorarea inimii în Hristos”.
Ebed-melec, în zilele unui alt Ilie, a fost un om din generaţia lui Obadia, totuşi nu aşa de puternic marcat ca “fratele lui mai mare”. Ca şi primul, el l-a iubit pe prorocul lui Dumnezeu, în faţa unei curţi nedrepte şi insultătoare. El a pledat pentru Ieremia şi i-a slujit cu bunătate. Însă el n-a fost un martor aşa cum era prorocul. Era înspăimântat de haldei (Ieremia 39:17 ), sabia mâniei lui Dumnezeu, spre deosebire de martorul Domnului. Totuşi slăbiciunea lui n-a fost dispreţuită de harul bogat al lui Dumnezeu. A fost răsplătit cu aceeaşi măsură şi, în ziua judecăţii Domnului, Ebed-melec şi-a obţinut viaţa ca pradă, în timp ce Ieremia era tratat cu cinste. Ebed-melec a fost salvat, dar asta a fost totul. Prorocul însă a fost răsplătit.
Am văzut o generaţie din vremuri trecute care, deşi făcând parte din poporul Domnului, s-a arătat a fi departe de locul spre care chemarea lui Dumnezeu ar fi condus-o. Aşa au fost Lot şi Ionatan, Obadia şi Ebed-melec. A fost mai multă sau mai puţină duplicitate în ei, mai multă sau mai puţină iubire a lumii în sufletele lor. Însă o astfel de generaţie se găseşte şi astăzi din abundenţă. Unii credincioşi sunt văzuţi în situaţii şi legături de care chemarea lui Dumnezeu i-ar vrea departe tot aşa de sigur cum odinioară l-ar fi vrut pe Lot afară din Sodoma. Aceste legături neîngăduite îşi au izvorul fie în ignoranţă, fie în lipsa unei inimi instruite în ce priveşte împărăţia lui Dumnezeu, inimă care n-a ascultat la vocea tainelor împărăţiei, ci mai degrabă a tratat cu carnea şi sângele. Astfel de inimi n-au auzit vocea Păstorului care le-a chemat afară. N-au înţeles că Biserica este un străin ceresc pe acest pământ, legătura lor religioasă cu lumea fiind imaginea lui Lot în Sodoma, sau a israelitului cu haine din “felurite fire de lână şi in împreună”.
Lumea e sortită judecăţii chiar mai sigur decât a fost Sodoma. Zece oameni neprihăniţi ar fi fost suficienţi ca oraşele din câmpie să fie cruţate, însă nimic nu poate anula judecata acestei lumi.
Daţi-mi voie să mai adaug că deosebirea dintre Lot şi Ionatan poate fi văzută în multe suflete astăzi. Lot n-a avut nimic care să-l îndreptăţească să stea în Sodoma. Tot ceea ce ştia el că aparţine lui Dumnezeu era afară. Nici măcar legăturile fireşti nu-l îndreptăţeau. Avraam şi Sara erau afară, martorii chemării şi prezenţei lui Dumnezeu şi rudele lui după carne. Tot ceea ce înseamnă religie sau legături fireşti erau afară. Până şi providenţa lui Dumnezeu a lucrat în acest sens, înştiinţându-l atunci când viaţa şi libertatea i-au fost puse în pericol. Lumea şi nimic altceva a fost cea care a îndreptat inima lui Lot spre Sodoma. Însă la Ionatan legăturile fireşti au jucat un rol. Într-adevăr, tot ceea ce era al lui Dumnezeu în acele zile se afla în afara curţii şi taberei lui Saul, însă puterea legăturii de rudenie, vocea firii, ba chiar autoritatea ei şi-au pus amprenta dinăuntru asupra lui. Tatăl şi familia lui erau acolo, deşi David şi Dumnezeu nu erau.
La fel şi astăzi. Sunt multe lucruri care vorbesc dinăuntru. Firea, lucrurile morale şi religioase îşi fac auzite vocile. Prilejuri de slujire şi mărturie , ascultarea de autorităţi, menţinerea ordinii, pacea familiei, toate aceste lucruri vin dinăuntru, justificând felurit mersul împreună cu această lume.
Însă toate acestea la un loc nu pot avea autoritatea chemării lui Dumnezeu, pentru inima celui credincios. Dacă Biserica este un străin ceresc pe pământ, atunci alianţa ei cu lumea aceasta o întinează, ba mai mult, o ruinează în ce priveşte mărturia ei. Iar a o întina şi a o face să-şi părăsească mărturia este chiar scopul vrăjmaşului, şi aşa a fost de la început. N-a reuşit şarpele în grădină să-l facă pe Adam să-şi părăsească locul în care Domnul Dumnezeu îl aşezase? Ba chiar mai devreme de aceasta ni se spune despre îngerii care au păcătuit şi nu şi-au păstrat starea dintâi.
Tot aşa după aceea cu Israel: „Voi sunteţi martorii Mei”, spune Domnul despre ei. Dar cel rău a lucrat până când mărturia a fost ruinată. „Casa Lui se va numi o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari”. Aici a reuşit vrăjmaşul în încercările lui, şi anume de a-l scoate pe martorul lui Dumnezeu afară din locul în care El îl aşezase. Nu este vorba doar de o pată, o vină sau o dezbinare, ci de o revoltă, de o îndepărtare, de o cedare către vrăjmaş a celui mai important scop şi gând al lui Dumnezeu.
Îl vedem însă pe Isus trecând prin exact aceeaşi încercare, însă cu un efect tot atât de exact opus. “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” a spus Ispititorul. Scopul lui era să-L facă să-Şi abandoneze poziţia, o poziţie de supunere perfectă şi totală care nu cunoştea nimic altceva decât voia lui Dumnezeu. Însă totul a fost desăvârşire şi biruinţă în Isus, şi numai în El, fie că vorbim de cei dinaintea Lui sau de cei de după El. Şi asta fiindcă cea care trebuia să fie martorul credincios al acestei dispensaţii a devenit la fel de coruptă ca şi ceilalţi. Aceea care fusese destinată a fi un străin ceresc pe pământ, tovarăşa unui Hristos lepădat, s-a aliat în necredincioşia ei cu lumea care de fapt o leapădă. Şi ce altă ruină poate fi mai desăvârşită decât aceasta?
“Omul lui Dumnezeu” care a fost amăgit de prorocul cel bătrân, ar fi putut fi păstrat în siguranţă de către principiile divine, dacă sufletul lui le-ar fi îmbrăţişat. Cuvântul pe care îl primise fără îndoială că l-ar fi scăpat de la pieire, pentru că acest cuvânt îi înterzisese în mod expres să mănânce şi să bea în acel loc. Însă şi principiile divine l-ar fi adăpostit. Cuvântul pe care îl primise când a plecat în călătorie era întemeiat pe aceste principii, lucru de care ne putem da seama uşor. Căci cum ar fi putut Domnul să folosească un vas murdar? Prorocul cel bătrân fusese în mod clar dat la o parte ca fiind nefolositor Stăpânului său. El locuia în cetatea unde Domnul avea acea lucrare de făcut, însă fusese ocolit. Domnul coborâse în Iuda pentru a găsi un martor împotriva altarului din Betel, în ciuda faptului că un proroc al Lui locuia chiar în acel loc. Cum a putut “omul lui Dumnezeu” să gândească că Domnul îl poate folosi pe prorocul din Betel ca pe un vas al Lui? El deja îl ocolise. Deja îl socotise ca nepotrivit pentru a fi folosit, în conformitate cu principiile casei lui, care spun că un vas necurăţit nu poate fi folosit pentru lucrare (2. Timotei 2 ). Cum a putut omul din Iuda să nesocotească toate aceste lucruri? Cuvântul pe care îl primise era suficient să-l facă să-şi dea seama cât de viu era acest principiu în gândurile lui Dumnezeu, pentru că nu-i fusese permis nici să mănânce, nici să bea în acel loc necurat şi nici să se întoarcă pe acelaşi drum pe care venise. Atât de specifică fusese porunca dată, astfel încât să-l ţină departe de orice părtăşie cu acele lucruri împotriva cărora fusese trimis să mărturisească. Şi totuşi “omul lui Dumnezeu” este amăgit şi primeşte un mesaj ca din partea Domnului prin intermediul unuia care era în legătură şi în părtăşie cu lucrul necurat împotriva căruia el fusese adus tocmai din Iuda ca să mărturisească. Tristă şi ruşinoasă lipsă de grijă cu privire la principiile casei lui Dumnezeu. Măcar că fusese un sfânt şi un slujitor credincios, care nu se temuse de Ieroboam, totuşi trupul lui n-avea să fie la un loc cu cele ale părinţilor lui ( 13 ).
Când ochiul este curat tot trupul este plin de lumină. Atunci când principiul călăuzitor este păstrat simplu şi neamestecat, se acţionează cu consecvenţă şi armonie. Purtarea lui Mica în 2. Cronici 18 a fost aşa, în timp ce trupul lui Iosafat era orice altceva numai “plin de lumină” nu. În timpul când el privea cum Mica era dus în închisoarea împăratului lui Israel, în timp ce el însuşi îl însoţea pe acelaşi împărat în luptă, cine ar fi recunoscut în el pe un sfânt al lui Dumnezeu? Unde era “trupul plin de lumină” atunci? Mai degrabă întunericul şi lipsa de armonie cu gândul lui Dumnezeu erau cele care marcau drumul lui Iosafat, care în acele momente nu-şi întărea “chemarea şi alegerea”, cum spune apostolul. Ne bucurăm însă când îl vedem ceva mai târziu (2. Cronici 20 ). Pentru că în zilele lui Amon, Moab şi Seir trupul lui Iosafat este iarăşi „plin de lumină”. El acţionează aşa cum i se cuvine unui fiu al lui David, Îl caută pe Domnul şi pe nimeni altcineva şi, ca rezultat, totul este credinţă, biruinţă şi bucurie. Dar când mai devreme Mica era trimis în închisoarea lui Ahab, iar el însuşi mergea cu acesta la război, unde era fiul lui David? Tot trupul era plin de întuneric.
Captivii întorşi din Babilon în ţara şi cetatea părinţilor lor ne oferă şi ei o lecţie instructivă despre haina din “felurite fire”, iar istoria lor e izvor atât de încurajare cât şi de atenţionare. Ei nu refuză să accepte pedeapsa cuvenită poporului, şi prin urmare se supun autorităţii neamurilor, autoritate pe care Însuşi Dumnezeu o stabilise în urma păcatelor lor. Ei acceptă favoarea lui Cirus, a lui Darius şi Artaxerxe în duhul îndemnului “cui datoraţi cinstea daţi-i cinstea, cui datoraţi frica daţi-i frica”. Ei vorbesc de puterea nemurilor ca de “marele şi nobilul Osnapar”, şi arată recunoştinţă pentru bunătatea arătată lor de fiecare dintre împăraţi, binecuvântând pe Dumnezeu din pricina lor şi fiind gata, sunt convins, să se roage pentru viaţa împăratului şi a fiilor lui. Însă cu toate acestea ei erau un popor pus deoparte. Refuzul lor către samariteni a fost tot atât de hotărât ca şi acceptarea favorurilor din partea neamurilor.
Zelul, hotărârea şi curăţirea lor de principiile amestecate şi de urâciunea de a aduce pe străini în templu ca să întineze acel loc sfânt, erau la fel de simple şi de neabătute cum ar fi fost în zilele lui Iosua sau David. Ei au refuzat haina din felurite fire. Dacă ar fi purtat-o poate că i-ar fi scutit de multe necazuri în timpul lucrării lor, lucrare care era de fapt a Domnului. Dar ei n-au făcut asta şi nici n-au vrut s-o facă. Era ceva împotriva orânduielii şi ei n-au acceptat-o.
Pavel ar fi putut fi scutit de temniţă dacă ar fi acceptat mărturia roabei din Filipi. Însă aceasta ar fi fost ceva de genul ajutorului propus de samariteni, sau poate chiar mai rău, aşa că a refuzat-o. În consecinţă, omul care cu acea ocazie a refuzat haina de fire de lână şi in a trebuit, în urma credincioşiei lui, să aibă picioarele strânse în butuci şi să poarte lanţuri. Însă totul s-a terminat cu bine, fie în cazul lui Pavel, fie în cel al captivilor întorşi în ţară. Dumnezeul lor a fost acela care le-a luat cauza în mână.
Apar însă aici câteva învăţăminte noi şi serioase cu privire la chestiunea principiilor amestecate. Le voi înfăţişa în continuare cu un simţământ însă de nevoie personală ca ele să-mi fie aplicate mai întâi mie. Istoria de mai târziu a captivilor din Babilon ne atenţionează şi ne învaţă în acelaşi timp. Ei refuză o alianţă străină şi nu vor să poarte o haină din diferite feluri de fire. Însă apoi ei îşi poartă hainele fără cingătoare – iată esenţa morală a acelei situaţii. Ei pornesc să-şi zidească propriile lor case atunci când împotrivirea samaritenilor le opreşte zidirea casei Domnului. Aceasta este o atenţionare pentru noi, aşa cum pentru ei a fost o ruşine, Duhul Domnului trebuind să-i trezească ca din somn şi beţie. Ei se slujeau pe ei înşişi atunci când lucrul Domnului a fost întrerupt. Uşurătatea, indulgenţa şi plăcerea de sine au ocupat locul care fusese lăsat liber. Hagai şi Zaharia au trebuit să-i cheme să-şi încingă coapsele şi să-şi cureţe lămpile. În nici un caz nu i-au trimis înapoi la samariteni să încheie alianţă cu ei. Prorocii nu le-au spus că au greşit refuzând haina din felurite fire. Ei doar i-au chemat să-şi încingă hainele neamestecate pe care le purtau şi să facă lucrarea Domnului prin metodele Domnului, în ciuda faptului că samaritenii ar fi putut iar să li se împotrivească.
Toate acestea sunt pline de învăţăminte pentru noi. Duhul lui Dumnezeu niciodată nu-l va vrea pe cel credincios să fie îmbrăcat în “fire de lână şi fire de in”, însă în acelaşi timp El doreşte ca haina neamestecată să fie încinsă. O haină neîncinsă, deşi neamestecată, nu este după gândul Lui. Şi adesea El descoperă că lucrul acesta lipseşte întocmai ca în zilele lui Hagai şi Zaharia, situaţie care ne mustră profund – anume o poziţie neamestecată păstrată cu un har spiritual redus.
Captivii reîntorşi erau în poziţia corectă. Locul lor era mai bun decât cel al fraţilor lor care încă locuiau în cetăţile îndepărtate ale celor necircumcişi şi ei au procedat bine, aşa cum am spus, refuzând alianţa cu samaritenii. O astfel de alianţă n-ar fi însemnat decât o haină din felurite fire. N-au făcut asta, însă după ce au trecut acest test au căzut la un altul. Deşi au refuzat să poarte veşminte amestecate, hainele lor, aşa cum am văzut, nu erau încinse şi, chiar mai grav decât atât, erau întinate şi pătate. Aceşti iudei reîntorşi în ţară se purtau mai rău decât fraţii lor din ţinuturile îndepărtate ale păgânilor. Căile celor din Ţara Sfântă au fost adânc mustrate de cele ale fraţilor lor răspândiţi printre neamuri. Aceştia din urmă îşi răscumpăraseră fraţii de la păgânii în mâinile cărora fuseseră vânduţi, în timp ce iudeii de acasă, cei care fuseseră odinioară captivi, îşi vindeau fraţii din pricina datoriilor pe care aceştia le aveau (Neemia 5 ). Ce imagine tristă! Ce situaţie umilitoare! Era ceva de felul “formei lipsite de putere”, situaţie întâlnită şi în prezent. “Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte ci în putere”. Poziţia poate fi întru totul cea dorită de Dumnezeu, dar harul evlaviei practice cu care este umplută să fie limitat şi sărăcăcios. Şi cum ar trebui lucrul acesta să ne avertizeze să nu ne sprijinim numai pe o poziţie neamestecată şi separată! Dacă o astfel de poziţie este ţinută cu o inimă neveghetoare şi care nu se judecă pe sine, chiar şi cei necircumcişi ajung să ne mustre. Adesea în mijlocul celor ce ocupă poziţia corectă există multă dragoste şi slujire, în timp ce manifestarea către cei de afară este lipsită de puterea sfinţeniei şi de gândul ceresc. Ceea ce vreau să spun este că adesea găsim mai puţin har şi putere morală în poziţia pură decât în cea întinată. Aşa a fost cu Ionatan. David l-a iubit mult şi totuşi Ionatan nu i-a fost însoţitor. Însă cei ce l-au însoţit pe David în încercările lui i-a fost adesea pricini de amărăciune, ba chiar au vorbit între ei, într-o anumită situaţie, să-l ucidă cu pietre, în timp ce Ionatan, personal, i-a fost întotdeauna plăcut. Totuşi locul alături de David însemna locul slavei atunci, iar tovarăşii lui erau în poziţia corectă. Nu este nici un alt lucru mai presant pentru mine decât acesta: poziţie fără putere, principii deasupra practicii, gelozie pentru învăţătura dreaptă şi pentru adevăr însoţită de o părtăşie personală redusă cu Domnul. De toate acestea sufletul meu se teme şi, în aceeaşi măsură le judecă şi le refuză.
Seriozitatea cu privire la multe lucruri corecte care se găsea la Efes, activitatea din Sardes şi ortodoxia Laodiceei au fost puse în discuţie de Domnul (Apocalipsa 2 şi 3). Zeciuiala din izmă şi chimen, când judecata şi mila erau date la o parte, a fost pusă în adevărata ei lumină de gândul ceresc al lui Hristos. Şi, prin Duhul, cel credincios se alătură şi el acesteia: „Ori faceţi pomul bun şi roadele lui bune, ori faceţi pomul rău şi roadele lui rele”.
Refuzăm poziţia fără putere ca şi principiile fără practică, sau adevărul şi cunoştinţa fără Hristos Însuşi şi fără părtăşia personală cu El. Vedem însă pe paginile desăvârşite ale cuvântului că toate lucrurile îşi au importanţa lor şi fiecăruia i se dă locul şi cinstea cuvenite. Aşa cum Domnul Însuşi spune:”Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute”. Aici însă mă voi îndrepta pentru un moment spre ceea ce este o mângâiere dulce pentru suflet, şi anume că a-L cunoaşte pe El în har este spre lauda Lui şi spre bucuria noastră. În mod instinctiv noi ne gândim la El ca la unul care pretinde ascultare şi doreşte slujire. Credinţa însă Îl recunoaşte ca pe Cel ce dăruieşte, şi acest lucru ne vorbeşte despre privilegii mai degrabă decât despre datorii, despre dragostea, libertatea şi binecuvântările relaţiei noastre cu El, decât despre ceea ce, ca o consecinţă, trebuie să-I returnăm noi.
Acesta este un adevăr, preaiubiţilor, de care avem şi noi astăzi nevoie, deşi poate că depăşeşte puţin sfera lucrurilor de care mă ocup în această scriere.
Chemarea lui Dumnezeu ne pune deoparte, ne separă, însă avem nevoie ca Duhul Lui să umple poziţia cea dorită de El şi gândurile noastre. “Sarea este bună” – principiul divin este lucrul cel bun. Dar ea îşi poate pierde puterea de a săra. Poziţia adevărată, sau principiul divin, poate fi înţeles şi declarat, dar se poate ca puterea vieţii să lipsească.
Cât de felurite sunt învăţămintele de care sufletul beneficiază prin cuvintele Domnului! Să ascultăm şi vom avea încă de învăţat, fiindcă această comoară nu poate fi niciodată epuizată.
Istoria celor două seminţii şi jumătate este instructivă într-un mod particular. Ele nu stau în tovărăşia lui Lot, măcar că în anumite privinţe ne reamintesc de el. Pentru că, aşa cum am spus deja, e minunat să vezi cât de variate sunt caracterele morale şi experienţele creştine zugrăvite în cuvânt. Trebuie ţinut cont de diferenţele de nuanţă întocmai ca de cele de fond. Acest lucru ne izbeşte în mod deosebit în istoria acestor oameni. Ei nu sunt ca Lot, însă ne amintesc de el. Ca şi în cazul lui, istoria lor începe la vederea câmpiilor bine udate, bune pentru vite. În timp ce se aflau încă de cealaltă parte a Iordanului ei se gândesc la vitele lor: Avraam, părintele lor, nu fusese niciodată pe acea parte a râului. Moise nu le spusese nimic cu privire la acele câmpii ale Galaadului. Iar nădejdea lor, când fuseseră chemaţi afară din Egipt, nu era altceva decât Canaanul. Însă Ruben, Gad şi Manase aveau vite, şi ei cer o moştenire acolo, pe partea de răsărit a pustiei, pe malurile râului, ca vitele lor să aibă loc bun pentru păşunat.
Ei n-au avut nici un gând de răzvrătire, de frustrare a moştenirii lui Israel sau de a se separa pe ei înşişi ori interesele lor de chemarea lui Dumnezeu. Însă vitelor lor le-ar fi mers foarte bine în Galaad, şi acolo au dorit ei să se aşeze, deşi bineînţeles doar ca israeliţi sub chemarea lui Dumnezeu. Cât de natural! Cât de obişnuit! Ei se ţineau de nădejdea poporului lui Dumnezeu, deşi nu umblau pe tărâmul potrivit acelei nădejdi. În puterea de caracter şi în purtare ei nu erau oameni morţi şi înviaţi, însă sunt una în credinţă cu cei ce erau aşa. Ei declară alianţa lor cu seminţiile care aveau să treacă Iordanul, deşi ei înşişi urmau să rămână de cealaltă parte a lui. Ei n-au fost, precum Lot, oameni cu principii amestecate care în mod deliberat să-şi formeze vieţile după ceva în neconcordanţă cu chemarea lui Dumnezeu. Însă au fost o generaţie care, recunoscând acea chemare şi legându-şi nădejdea de ea, n-au trăit în puterea ei. Spun iarăşi, cât de obişnuit! Aceasta este o generaţie numeroasă. Ne cunoaştem pe noi înşine prea bine ca să ne mirăm de aşa ceva.
Moise este neliniştit de o asemenea decizie, şi îşi exprimă această nelinişte foarte hotărât. El le spune că prin comportamentul lor ei îi reamintesc de purtarea iscoadelor pe care le trimisese cu ani în urmă din Cades-Barnea, ale căror cuvinte descurajaseră pe fraţii lor şi prilejuiseră cei patruzeci de ani de peregrinare prin pustie. A rămâne în orice alt loc decât Canaanul era cu totul potrivnic chemării poporului de către Dumnezeu afară din Egipt, aşa că Moise refuză la început cererea lor. Şi e trist când se întâmplă aşa, când primul gând instinctiv al celui credincios, care umblă în puterea învierii lui Hristos, este acela de a se alarma la ceea ce vede într-un frate sau aude despre el. Şi totuşi cât de frecvent se întâmplă aşa! Ruben, Gad şi jumătatea seminţiei lui Manase trebuie să explice, să arate argumentele lor, că ei în nici un caz nu se separă de părtăşia şi interesele fraţilor lor. Şi fac asta cu zel şi integritate. În această chestiune ei nu sunt ca Lot. Ei n-ar fi luat Galaadul din răsărit dacă aceasta ar fi însemnat pierderea identificării lor cu cei ce mergeau în Canaan.
Dar Moise nu-i poate lăsa să plece aşa cum Avraam s-a despărţit de Lot. Ei nu trebuiau trataţi aşa. Şi nici judecata lui Dumnezeu n-a venit peste ei, aşa cum s-a întâmplat cu iscoadele necredincioase care aduseseră veşti rele despre ţară. Însă Moise îi supraveghează şi se teme pentru ei. Ce nuanţe variate găsim în aceste diferite ilustraţii de caracter! Câte felurite urzeli putem analiza! Diverse categorii în poporul lui Dumnezeu şi nuanţe diferite în cadrul aceleiaşi categorii. Avem pe Avraam, Moise şi David, avem pe Lot, Ionatan şi seminţiile din Galaad, avem pe Iosafat şi Obadia – şi toţi aceştia sunt poporul lui Dumnezeu. Sodoma a fost locul lui Lot, curtea lui Saul cel al lui Ionatan şi palatul lui Ahab cel al lui Obadia. În timp ce Avraam a locuit într-un cort, David într-o peşteră şi Ilie cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu la pârâul Cherit sau în Sarepta neamurilor. Aici au fost diferenţe. Şi la fel şi între Ionatan şi alţii, pentru că Ionatan n-a fost, strict vorbind, nici Lot nici Obadia, măcar că, în general, îi aşezăm în aceeaşi categorie. Nici Obadia n-a fost, în mod exact, Lot. Iar între Lot, Ionatan şi Obadia de o parte, şi Moise, Avraam, Ilie şi alţii ca ei de cealaltă, îi vedem pe rubeniţi, gadiţi şi jumătatea seminţiei lui Manase, o generaţie care nu admite gândul separării de chemarea şi de poporul lui Dumnezeu, dar care trădează prin comportamentul ei moral ceva ce nu este potrivit cu această chemare. Iosua, care avea duhul lui Moise, se poartă cu teamă şi suspiciune faţă de ei, întocmai cum Moise făcuse mai înainte. El îi cheamă la el şi îi îndeamnă şi atenţionează în mod special înainte ca tabăra lui Dumnezeu să pornească (Iosua cap.I ). Lucrurile mici din Scriptură sunt câteodată foarte relevante, şi asta e valabil, nu mă îndoiesc, şi în Iosua cap.I. În general, celorlalte seminţii Iosua nu are să le spună decât:”Pregătiţi-vă provizii, căci peste trei zile veţi trece Iordanul acesta ca să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care Domnul Dumnezeul vostru v-o dă în stăpânire”. Ei erau liberi, gata de a porni, nu aşteptau decât semnalul de plecare. Ca şi în cazul lui Noe, totul era gata pentru călătoria în altă lume, şi el n-a avut nevoie decât să intre împreună cu familia lui în corabie. Cele două seminţii şi jumătate nu erau în totul gata de plecare. Erau îngreuiaţi şi instinctiv Iosua acţionează faţă de ei ca faţă de un bagaj greu la ora plecării. El a trebuit să le reamintească de ceea ce promiseseră lui Israel. Într-o anumită măsură el este pentru ei ceea ce au fost pentru Lot îngerii care au venit în Sodoma.
Să-i urmărim din nou pe aceşti oameni în Iosua 22 . Chivotul trecuse în partea cealaltă, picioarele preoţilor care îl purtau despărţiseră apele Iordanului, iar chivotul condusese şi adăpostise pe Israelul lui Dumnezeu. Şi este adevărat că Ruben, Gad şi Manase au trecut şi ei. Însă Israel şi chivotul au rămas acolo iar cele două seminţii şi jumătate s-au întors să se aşeze acolo unde fraţii lor doar pribegiseră, s-au întors ca să prezinte această imagine stranie: israeliţi găsindu-şi locul şi interesele afară de graniţele moştenirii făgăduite, întemeindu-şi un cămin acolo unde chivotul nu se odihnise niciodată.
Înainte de reîntoarcere Iosua pare că simte ce înseamnă un astfel de lucru şi îi atenţionează şi îndeamnă în mod special. Iar îndată ce ajung de partea cealaltă încep şi ei să-şi dea seama de situaţie. Devin neliniştiţi în sufletele lor şi ridică un altar. Acest lucru ne spune multe. Un israelit din Galaad din zilele noastre înţelege ce înseamnă asta.
Iosafat a fost şi el neliniştit pe când stătea pe tron alături de Ahab, şi din pricina acestei nelinişti (care cuprinde inima unui israelit adevărat atunci când se află într-un loc necircumcis) el cere un proroc al Domnului. Acesta este limbajul unei minţi reînnoite într-o ţară străină. Cele două seminţii şi jumătate ridică un altar şi îl numesc “Ed”. El era destinat să fie martorul acestui lucru: că Dumnezeul lui Israel era Dumnezeul lor şi că ei aveau parte de nădejdile şi chemarea Israelului lui Dumnezeu. Dar de ce toate acestea? Dacă şi-ar fi luat partea lor în Canaan n-ar fi avut nevoie de aşa ceva. Ei ar fi avut originalul şi nu o imagine. Sufletele lor ar fi avut mărturia înăuntru şi n-ar mai fi fost nevoie de un “Ed” afară. Însă ei nu erau Canaan ci în Galaad. Şilo nu era înaintea ochilor lor, aşa că au fost nevoiţi să-şi creeze un ajutor artificial, secundar, pe care să-şi întemeieze încrederea, o proptea făurită de ei, prin care să se ştie că ei şi Israelul lui Dumnezeu erau una. Toată această situaţie este bogată în înţelesuri şi mult experimentată în ziua de azi. Există dorinţa în suflet după anumiţi martori care să arate ce suntem sau cine suntem noi atunci când ne aflăm într-o poziţie în lume, poziţie cu care chemarea lui Dumnezeu nu se poate uni deplin. Atunci se simte nevoia unei mărturii artificiale şi secundare ca de pildă aprobarea celor din jurul nostru, privirea la starea noastră personală, amintirea zilelor mai bune. Când sufletul nu este pe deplin simplu şi credincios, se simte nevoia unui lucru cu caracter secundar, asemănător cu altarul din Ed. Aceasta este semnificaţia acestui altar. Stâlpul de sare, adică soţia lui Lot, are şi el o semnificaţie pe care Însuşi Domnul ne-a descoperit-o şi nu mă îndoiesc că Duhul Sfânt, Duhul adevărului, doreşte ca prin ungerea Lui să învăţăm şi semnificaţia altarului ridicat odinioară de israeliţii din afara hotarelor moştenirii făgăduite. Dacă iubim liniştea şi siguranţa inimii precum şi pacea adâncă a sufletului, atunci această istorie ne poate avertiza ca să nu ne întoarcem să ne stabilim acolo unde Biserica lui Dumnezeu e doar călătoare. Înţelege sufletul meu această semnificaţie? Fiecare dintre noi ne cunoaştem starea. Aceste nelinişti ale duhului, cererea lui Iosafat pentru un proroc al Domnului, altarul din Ed, toate acestea mărturisesc fie pentru, fie împotriva noastră. Ele dezvăluie într-adevăr o minte înnoită şi o inimă de credincios, însă le dezvăluie în condiţii, exerciţii şi experienţe care ar fi putut fi evitate cu un ochi mai curat şi o dragoste mai adâncă pentru Hristos.
Ruben, Gad şi Manase sunt învinuiţi pentru a doua oară. Iosua şi seminţiile din Canaan trebuie să-i învinuiască din nou, aşa cum Moise făcuse odinioară. Altarul lor din Galaad trezeşte suspiciuni acum, aşa cum în trecut trezise suspiciuni dorinţa lor de a se stabili în Galaad. Într-adevăr, sfinţii din Galaad nu sunt din cei care îşi întăresc chemarea şi alegerea lor, sau cel puţin nu o fac fără a fi cercetaţi. O mare agitaţie se iscă în rândul seminţiilor din Canaan şi sunt trimişi reprezentanţi care să cerceteze această situaţie. Fapta celor din Galaad le-a părut ca a fi ceva în neconcordanţă cu chemarea lui Israel, şi era nevoie ca ea să fie explicată. Cred că Pavel, în epistolele lui către corinteni, se aseamănă foarte mult, în lumina Noului Testament, cu un Fineas, fiul lui Eleazar, preotul care traversează râul ca să cerceteze altarul ridicat în ţara Galaadului. Existau în Corint lucruri care-l alarmaseră pe Pavel, semne ale unei triste îndepărtări de chemarea comună a credincioşilor cereşti. Ei păreau să fie printre cei de seamă în această lume, “împărăţind pe acest pământ”. Slujirea lui în smerenia şi delicateţea lui Hristos devenea dispreţuită, în timp ce alţii începeau să fie preţuiţi din pricina poziţiei şi avantajelor lor în această lume. Calea partidelor, a înţelepciunii omeneşti, începea să-şi recâştige autoritatea iar cei credincioşi păreau că se întorc să se stabilească acolo unde Biserica nu trebuia să fie decât un străin necunoscut. Cu râvna din Iosua 22 , Pavel trece râul, măcar că o asemenea acţiune avea să fie dureroasă. Seminţiile din Galaad poate că i-au satisfăcut pe Fineas şi pe fraţii lui mai mult decât corintenii pe apostol. Toate aceste diferenţe şi varietăţi în starea poporului lui Dumnezeu sunt vădite astăzi, însă sunt simţite de asemenea şi tristeţea şi umilinţa din pricina faptului că chemarea şi alegerea nu sunt întărite. Aşa că trebuie ori să facem călătorii ori să pricinuim călătorii din cauza căilor noastre, a altarului sau cirezilor noastre care trebuiesc cercetate, în loc de a ne odihni şi hrăni împreună, şi împreună adunaţi să învăţăm tainele cortului şi altarului din Şilo. În Noul Testament, biserica din Corint este reprezentată prin israelitul de dincolo de râu. Temerile apostolului cu privire la credincioşii de acolo nu erau cu privire la influenţele iudaismului, nici la lucrarea spiritului şi speculaţiilor raţionaliste – cel puţin la timpul celei de a doua epistole – şi nici cu privire la schimbarea harului lui Dumnezeu în desfrânare. Aceste temeri le-a avut Pavel în cazul altor biserici, însă în Corint starea lumească era aceea care-l neliniştea. Se pare că un anumit om câştigase atenţia sfinţilor de acolo. Era o persoană care poseda ceva de natură să atragă inima firească a omului, un om fin, cu succes, sub influenţa căruia corintenii intraseră în mare măsură. Ei fuseseră înşelaţi şi începuseră să cântărească lucrurile după înfăţişarea exterioară şi îngăduiau ca un om să se îngâmfe şi să fie cineva în mijlocul lor, doar din pricina avantajelor pe care acesta le avea de la natură sau din împrejurări.
Unei astfel de stări rele trebuia apostolul să se împotrivească. Afecţiunea şi încrederea în el se micşoraseră într-o anumită măsură, fiindcă el nu se putea mândri cu acele atu-uri pe care ei începuseră să le preţuiască. Şi măcar că avea şi el unele lucruri “în carne” cu care s-ar fi putut slăvi, totuşi dorea mai degrabă să se laude cu slăbiciunile sale. Vroia să fie “slab în Hristos”. Acele avantaje naturale şi lumeşti pe care acest om le etala în mijlocul celor credincioşi, au fost puse în adevărata lor lumină de către Pavel aşa cum Moise a făcut cu haina de lână şi in sau cu alte lucruri amestecate. “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” spune el acum celor credincioşi aşa cum Moise spusese în vechime către Israel:”Să nu ari cu un bou şi un măgar laolaltă; să nu porţi o haină din felurite fire, de lână şi in împreună”. Pavel n-a fost astfel înjugat şi îmbrăcat, cu adevărat n-a fost. El era printre cei dintâi din Iuda la trecerea râului.
Sunt sigur că aceste lucruri ilustrează lecţii folositoare pentru noi. Nu trebuie să fim amestecaţi cu acele lucruri de care chemarea lui Dumnezeu ne separă; nu trebuie să purtăm haine din felurite fire. Dar dacă le refuzăm şi ne îmbrăcăm doar cu haine neamestecate şi ne luăm locul acolo unde chemarea lui Dumnezeu ne călăuzeşte, trebuie să avem haina tot atât de încinsă pe cât de neamestecată şi să fim veghetori ca ea să rămână nepătată. Hristos ne cheamă nu să îmbunătăţim această lume ci să ne separăm de ea. Iar dacă am ocupat locul de separare să căutăm harul şi puterea care singure pot împodobi acest loc pentru Domnul!
Acesta este caracterul timpului în care ne aflăm. Dumnezeul şi stăpânitorul acestei lumi îngăduie ca cei ce o locuiesc să-i măture şi să-i împodobească locuinţa, s-o admire aşa cum e ea împodobită şi să se amăgească cu gândul că acum acum casa nu mai este aşa cum era odinioară. Însă aceaste este o amăgire gravă. Casa aparţine tot atât de mult duhulu necurat ca întotdeauna, ba acum este chiar mai potrivită pentru el, fiind măturată şi împodobită, şi el va folosi toate eforturile oamenilor pentru îndeplinirea scopurilor lui rele. “Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”. Este lucrarea noastră în conformitate cu scopul lui Hristos? Este făcută după cântarul şi măsura Lui? Dacă nu, chiar dacă am lucra în numele Său, nu facem decât ceea ce în curând vrăjmaşul va întoarce spre folosul lui. În pildă vedem că măturarea şi împodobirea casei n-au slujit decât duhului necurat, căruia casa i-a aparţinut întotdeauna, chiar dacă o părăsise pentru un timp. Orice este făcut pentru îmbunătăţirea casei este făcut pentru stăpânul acesteia, iar Satan este dumnezeul acestei lumi ca şi mai înainte, şi va fi până când va avea loc judecata ei. Pacea de lungă durată de care Europa s-a bucurat a oferit din plin prilejul de a se mătura şi împodobi casa. În felul acesta sabia a fost transformată în fier de plug. Pământul şi resursele lui, omul şi îndemânarea sa, au fost cultivate şi exploatate mai mult ca întotdeauna, iar casa arată astăzi altfel de cum a fost, acum când slujitorii ei lucrează la curăţirea şi ornamentarea ei. Progresul în ştiinţe, morală, rafinament şi religie este imens. Dar toată această osteneală slujeşte adevăratului stăpân al casei, care este dumnezeul acestui veac. Iată un adevăr solemn. “Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”. “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”. Aceasta ar însemna confuzie. Ar fi ţesătura de lână şi in împreună. Însă spunând aceste lucruri, inima mea se smereşte la gândul că sunt mulţi slujitori ai lui Hristos dragi şi cu o inimă cinstită care lucrează către un scop greşit, nu după greutăţile şi măsurile sfântului locaş, însă cu o afecţiune şi o râvnă adevărată, cu simplitate, osteneală şi ardoare, care slujitori pot fi cu mult înaintea unora dintre noi care le vedem cu claritate greşeala.
Mă tem de indiferenţă mai mult decât de amestec, de Laodiceea mai mult decât de Sardes. Să învăţăm această lecţie în ambele ei faţete. Sardes, cu agitaţia ei religioasă care-i dădea numele că trăieşte, nu poate fi acceptată, şi nici Laodiceea cu uşurătatea ei egoistă, cu indiferenţa şi satisfacţia de sine a ei.
Să fim deci sârguincioşi în lucrarea neamestecată, folosind talanţii, însă folosindu-i pentru un Stăpân care a fost lepădat, fără să căutăm nimic în această lume care L-a renegat, ci cântărind toate în prezenţa Lui!
sursa: https://comori.org/