Categorie: Viata de credinta
(extras din „Istoria profetică a Bisericii”)
La Efes era dragoste adevărată pentru Hristos: nu era prospețimea ei dintâi, dar dincolo de toate lucrurile exista dragoste adevărată pentru Hristos. Era multă roadă, dar Domnul avea aceasta de zis: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. El nu spune „puțin”: aceasta ar face să pară ca și cum cele despre care vorbește Domnul ar fi un lucru neimportant. După aceste versete este solemn să observăm, prin comparație, că până și faptul că erau unii care țineau învățătura lui Balaam ne este descris prin cuvintele „câteva lucruri” (Apocalipsa 2:14 ). Însă El nu numește niciodată părăsirea dragostei dintâi „puțin”. Domnul este gelos cu privire la inimile noastre, la dragostea noastre, deoarece ne iubește. Și nu este puțin lucru pentru El să vadă dragostea noastră micșorându-se, să vadă prospețimea ei dintâi cum se stinge.
Vreau să abordez chestiunea aceasta într-un mod extrem de practic: vreau să vă întreb pe voi, care prin venirea voastră aici în seara aceasta vă asumați poziția de creștini, de oameni care L-au cunoscut pe Hristos, vreau să vă întreb așa cum m-aș întreba pe mine, dacă știți ce înseamnă „dragostea dintâi” și dacă aveți acum această „dragoste dintâi”? Ea are această caracteristică – și nu mă îndoiesc că amintirile voastră îmi vor da dreptate – dragostea dintâi se lasă captivată, absorbită.
Știți cum orice lucru nou poate să captiveze pe cineva. Dar în cazul dragostei dintâi este caracteristica ei preeminentă să absoarbă obiectul ei. Dacă ne aducem aminte cum era atunci când, înainte de toate, ochii noștri au fost deschiși să vadă ce era Hristos și să-L putem numi al nostru, Mântuitorul nostru, să primim ceea ce El a făcut pentru noi, cred că vom putea să recunoaștem o experiență comună, aceea că, cel puțin pentru o vreme, mai lungă sau mai scurtă, dragostea Lui ne-a captivat; nu exista nimic altceva care să-și dispute acel loc cu El. Iar dacă este altfel acum, dacă am coborât la o prețuire mai moderată și mai simplă a Lui, și dacă putem găsi loc și timp pentru multe scopuri dintre care Hristos este doar un altul printre ele, putem să socotim ca înțelepciune faptul că El ne spune „ ai căzut, ţi-ai părăsit dragostea dintâi”.
Acest lucru îl găsim, de exemplu, la apostolul Pavel care, cred eu, niciodată nu a părăsit această dragoste, de la început până la sfârșit. Ceea ce găsim în Epistola către Filipeni este faptul că dragostea lui avea acest caracter de a se lăsa absorbită. El s-a predat în totul obiectului dragostei sale, în mod deliberat, în întregime și neabătut de nimic. El avea înaintea sa „un lucru” (Filipeni 3:13 ), era absorbit de o singură idee. Aceasta l-a transformat, fără îndoială, în ceea ce oamenii ar numi îngust și limitat. Cu toate acestea, aceștia sunt oameni, ca să zic așa, care răzbat în lume. Mulți oameni sunt distrași de multe scopuri în timp ce, pe de altă parte, dacă gasești un om concentrat pe un singur lucru, absorbit de dorința lui, vei vedea de regulă (desigur, nu întotdeauna, într-o lume ca aceasta) că acel om își îndeplinește dorința sa într-o mare măsură. Ceea ce urmărește, urmărește cu sârguință, concentrându-și capacitățile sale asupra țintei sale, și reușește. Dacă este vorba despre bani, îi va obține, șamd. Pentru a avea succes, cel puțin în alte lucruri, cred că fiecare dintre noi va fi de acord că nimic nu se compară cu preocuparea staruitoare cu un singur lucru.
Ceea ce Domnul pretinde aici pentru Sine este limpede. Ne putem imagina cu ușurință, pe măsură ce dragostea se răcește, că noi de fapt dobândim înțelepciune, că noi eram energici și entuziaști, că ardoarea firească a primelor zile a trecut și trebuie să treacă oricum, că suntem doar mai înțelepți, când de fapt suntem mai puțin spirituali și mai puțin devotați și, cred cu siguranță, de asemenea mai puțin fericiți. Căci, O!, nimic nu se compară cu bucuria unei afecțiuni care absoarbe și răspunde, pe care dragostea vesnica si infinita a Domnului Isus a trezit-o în noi pentru El. Și spun din nou, apostolul Pavel cu siguranta nu era dintre cei care sa isi faca astfel de inchipuiri, iar el ne spune clar că trebuie să îl urmăm așa cum el îl urma pe Hristos!
Pentru el a trăi era Hristos, iar Hristos îi era îndeajuns. Aceste două lucruri le găsim împreună în Filipeni. Aveți grijă să le țineți împreună. În primul capitol vedem un om pentru care a trăi era Hristos, iar pentru acel om, așa cum vedem în ultimul capitol, Hristos era deplin suficient. El a învățat, în orice stare se găsea, să fie mulțumit. El știa cum să fie si smerit și în belșug, în orice și în toate se deprinsese sa fie atât sătul cât și flămând, să fie atât în belșug cât și în lipsă. El nu era încurajat de prosperitate și nici descurajat de împotrivire: oricând, în orice stare, era mulțumit. Cum? El dezvăluie secretul: „ Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte”. Nu vă imaginați acum că orice creștin poate spune aceasta. Poate vreunul dintre noi să spună astfel? Nu este, desigur, de niciun folos să afirmi ce poate să facă Hristos. Hristos poate să facă orice; dar întrebarea este, Îl cunoaștem noi în mod practic pe Hristos astfel încât să putem rosti „ Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte”? Dacă nu, care este motivul? Faptul că dăm greș cu privire la primul principiu: „pentru mine a trăi este Hristos”.
Rodul poate arăta foarte atrăgător din exterior și, cu toate acestea, să nu fie copt după gustul Stăpânului; iar aici la Efes era mult rod care arăta destul de bine, dar care nu stătuse îndeajuns la soare. Nu era copt pentru folosul Stăpânului. Noi nu suntem într-o stare potrivită să judecăm ceva, nici măcar să discernem despre ce rău este vorba, dacă inimile noastre nu sunt după voia Lui. Domnul ne arată aici care era rădăcina întregului rău pe care îl găsim după aceea (de-a lungul celor șapte scrisori, n. tr.). Căci dacă inimile noastre își pierd prospețimea dragostei lor pentru Hristos, adică dacă Hristos are mai puțin loc în inimile noastre decât altădată, va pătrunde cu siguranță altceva care să umple golul. Căci dacă universul detestă vidul, după cum se spune, ci siguranță la fel sunt și inimile noastre. Iar dacă nu Hristos le umple, lumea, într-o formă sau alta, va fi introdusă pentru pentru a umple golul. Cu siguranță așa va fi. Însă atunci nu vom avea nicio bucurie. Ce este lumea? Dacă luăm în considerare estimarea apostolului (sau mai degrabă a lui Dumnezeu prin el) este aceasta: „Tot ce este în lume: pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume”. Poftă și mândrie! Aduce pofta mulțumire? Pofta nu înseamnă decât dorință nesatisfăcută. Aduce trufia vieții mulțumire? Vai! Trufia vieții nu este decât sora geamănă a invidiei – o altă formă a poftei. Iar apoi se spune „lumea trece, şi pofta ei”. Nu este aceasta îndeajuns pentru a distruge mulțumirea? Dacă ceea ce urmăresc este doar pofta, rezultatul este că golul devine mai mare iar eu devin în această urmărire – vai, daca Domnul nu intervine pentru a mă opri – doar mai nepăsător și mai orbit. Un pas făcut în abatere duce la un altul. Și cum rămâne cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu judecata deplină asupra lumii și a tuturor lucrurilor care țin de ea? Dacă voi avea îndoieli în a-l primi cu credincioșie sau în a dori să îl aplic în deplina lui putere lucrurilor pe care le urmăresc, rezultatul va fi că voi avea o imagine deformată a lumii și îmi va fi greu să cred că răul este chiar atât de rău cum îl socotește cuvântul lui Dumnezeu. „Oare aşa a spus Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?“.
Să nu ne minunăm, deci, că aici găsim rădăcina întregului rău care a izvorât în Biserică și să nu stăm comod și să judecăm una și alta cu privire la ceea ce vedem în jurul nostru de vreme ce în același timp avem rădăcina acestor lucruri nejudecată în propriile noastre suflete. Aș dori să cugetăm la faptul că, dacă Hristos nu are în întregime inimile noastre, dacă treburile noastre, plăcerea noastră, de fapt întreaga noastră viață nu este cu adevărat, cu sinceritate și cu credincioșie dăruită Lui, dacă a-I dărui Lui totul nu este scopul conștient al inimilor noastre, atunci nu există cu adevărat părtășie reală cu El și, bineînțeles, nicio putere pentru a judeca în mod corect ce este răul. Pentru a avea parte cu El, El trebuie să curățească, după cum a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine”. Însă dacă ne punem picioarele în binecuvântatele Sale mâini, trebuie să facem aceasta fără nicio reținere. Dacă El spală, trebuie să fie potrivit cu ceea ce socotește El că înseamnă întinare, iar dacă El nu curățește, nu putem avea parte cu El. El nu poate avea părtășie cu ceea ce este rău. Cea mai mică reținere, cea mai mică încercare deliberată de a Îi opri lui Hristos ceea ce Îi aparține Lui pe drept – aceste inimi ale noastre pentru care El S-a trudit și pentru care a îndurat atâtea dureri ca să le câștige – cea mai mică rezervă față de El este fatală. Prospețimea sufletelor noastre s-a dus. Sunt sigur că pe măsură ce înaintăm împreună cu El, El ne va arăta tot mai mult ce înseamnă una sau alta și faptul că a judeca toate aceste lucruri este mai mult sau mai puțin o lucrare practică. Ochii noștri se limpezesc din ce în ce mai mult pe măsură ce ne aflăm în prezența Lui și învățăm tot mai mult să spunem lucrurilor pe nume și să le vedem în adevărata lor lumină. În timp ce toate aceste lucruri sunt adevărate și astfel există o creștere în sfințenia practică, totuși predarea pe care El o cere de la noi este o predare în întregime și fără nicio rezervă.
Nu este de niciun folos să continuăm să studiem aceste adresări ale Domnului Isus către cele șapte biserici dacă nu putem spune cu sinceritate, „Ei bine, cu orice preț, dorința inimii mele este să-I dau totul lui Hristos”. Nu este de niciun folos să continuăm altfel decât în acest fel. Nu poți învăța adevărul lui Dumnezeu așa cum își învață un școlar lecția, pentru că el nu este doar pentru cap, ci și pentru inimă. Ochii capabili de a-l vedea sunt ai inimii, nu ai capului. Este un lucru solemn să ne gândim că Efesul este cel căruia Domnul i se adresează astfel. Dacă ar fi fost Corintul sau Galatia ar fi trebuit să spunem că răul a apărut între ei aproape de la început. Însă acesta era Efesul, cea dintâi, cum ar putea cineva spune, dintre bisericile apostolice și cea căreia în mod special i s-a încredințat tezaurul adevărului despre Adunare. Eșecul din acest loc ne determină să ne întrebăm, „Dacă așa s-a întâmplat la Efes, atunci unde nu se poate întâmpla?” Și într-adevăr, dacă privim doar la epistolele către diferitele adunări, nu vom avea nicio dificultate în a observa că, cu mult timp înainte ca zilele apostolilor să apună, zilele strălucitoare și pline de prospețime ale Bisericii primare apuseseră. Avertismentele și mustrările primelor epistole se schimbă în afirmații solemne și categorice. La Roma toți căutau cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos. „Toţi care sunt în Asia s-au întors de la mine”, îi spune apostolul lui Timotei. Taina fărădelegii începuse deja să lucreze. Deja în zilele lui Ioan erau mulți antihriști care ieșiseră dintre ei; iar înăuntru erau unii ca Diotref care se împotriveau deschis apostolului încă în viață și dădeau afară din adunare pe frați adevărați.
sursa: https://comori.org/