Categorie: Viata de credinta
Ce binecuvântare să aflăm în Hristos un Prieten a cărui dragoste nu ne părăseşte niciodată, după cum ne spune Cuvântul: „Iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt”.
O asemenea dragoste - dragostea veşnică a lui Hristos, care nu va renunţa niciodată la noi – nu poate fi satisfăcută până când nu va fi trezit în noi dragoste, ca răspuns la dragostea Lui. Şi pe deplin Îi vom răspunde doar atunci când vom ajunge în casa eternă a iubirii. Totuşi, în drum spre casă, iubirea care Îl preţuieşte pe Hristos aici unde El a fost umilit, acum, în vremea respingerii Sale, este nespus de scumpă inimii Lui. Suntem siguri de aceasta văzând cum apreciază Domnul iubirea care a făcut-o pe Maria să ungă picioarele Domnului Isus cu un parfum de nard foarte scump.
Este o mare încurajare şi o binefacere pentru sufletele noastre să privim mijloacele pe care le foloseşte Domnul, în harul Său, pentru a trezi dragostea, pentru a o întreţine şi apoi pentru a o adânci în inimile celor ai Săi. Vom urmări pe scurt în Noul Testament aceste mijloace folosite de Domnul în viaţa a două femei credincioase.
1. Trezirea dragostei – Luca 7:36-39,47
În împrejurarea din casa lui Simon Fariseul, vedem dragostea luând naştere într-o inimă păcătoasă. În desăvârşirea felului Său de a lucra, Domnul a binevoit să onoreze cu prezenţa Lui masa pregătită de Fariseu. Pe când stăteau la masă, intră un oaspete neinvitat despre care Domnul spune că „a iubit mult”. Ne putem întreba: cum s-a ivit dragostea în sufletul ei?
Nu e nicio îndoială în privinţa caracterului acestei femei. Duhul Sfânt o descrie ca „o femeie din cetate care era o păcătoasă”. Mai mult, proasta ei reputaţie era binecunoscută, pentru că şi Simon ştia că „era o păcătoasă”. Era păcătoasă şi o ştia bine, Simon o ştia, toată lumea cunoştea lucrul acesta. Mai mult încă, era o păcătoasă împovărată, şi probabil va fi auzit cuvintele minunate ale Domnului Isus: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”. Fie că a auzit aceasta, fie că nu, cu siguranţă a văzut în Hristos harul care îi putea binecuvânta pe cei care nu aveau niciun drept la binecuvântare. Îndemnată astfel de nevoia ei, atrasă de harul Lui, cu îndrăzneala credinţei, intră în casa fariseului şi îşi ocupă locul la picioarele lui Isus.
Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă privirea spre scena mişcătoare care urmează – „Iată”. El ne atrage atenţia spre o privelişte măreaţă – întâlnirea dintre un păcătos aflat sub puterea lui Satan, în drum spre iad şi un Mântuitor venit din cer de la Dumnezeu. Fără îndoială, martorii acestei scene au fost cuprinşi de uimire privind cele ce se desfăşura sub ochii lor. Probabil s-au întrebat ce urma să se întâmple. Va da Domnul pe faţă caracterul ei, va condamna păcatele ei şi o va alunga din prezenţa Lui sfântă? O, nu! Fariseul orgolios poate să o condamne pe păcătoasă, doar pentru a fi apoi el însuşi dat pe faţă de Mântuitorul; dar Domnul nu condamnă un păcătos care îşi mărturiseşte păcatele.
Înţelepciunea căii Lui este tot atât de desăvârşit ca şi harul inimii Lui. La început nu se rosteşte niciun cuvânt. Oaspeţii tac uimiţi, Domnul tace în har, femeia tace în durerea ei. Niciun alt sunet nu întrerupe liniştea: se aud numai suspinele unei păcătoase care plânge. Chiar dacă nu se rosteşte niciun cuvânt, se petrec multe: inima păcătoasei a fost zdrobită şi câştigată. Ea „stătea la picioarele Lui, plângând” şi le săruta. Lacrimile vorbesc despre o inimă zdrobită, iar sărutările, despre o inimă câştigată.
Ce anume i-a zdrobit şi i-a câştigat inima? Oare nu faptul că a văzut ceva din harul şi sfinţenia Mântuitorului şi în lumina slavei Sale a înţeles, ca niciodată înainte, starea de păcat a vieţii ei, şi aceasta i-a zdrobit inima? Dar mai mult încă: ea a înţeles că, deşi era o păcătoasă, totuşi El era un Mântuitor plin de har pentru o fiinţă cu inima plină de păcat. S-a găsit în prezenţa Unuia care cunoştea toată viaţa ei nelegiuită şi care totuşi o iubea, şi acest lucru i-a câştigat inima.
Minunat lucru e dacă şi noi, fiecare în parte, am stat astfel în prezenţa Lui, împovăraţi şi apăsaţi de păcatele noastre, descoperind în El pe Acela care ştie tot ce e mai rău despre noi şi care totuşi ne iubeşte. Astfel s-a trezit în sufletele noastre dragostea pentru Hristos, după cum şi cântăm:
Am găsit un Prieten, o, ce Prieten,
Care m-a iubit mai înainte să Îl cunosc,
Care m-a atras cu funii de dragoste
Şi m-a unit cu El.
2. Păstrarea dragostei - Luca 10:38-42
Am văzut cum se trezeşte în suflet dragostea pentru Hristos; şi ce mare binecuvântare când o inimă e câştigată pentru Hristos încă de la începutul vieţii de credinţă! Acum urmează să vedem cum, odată trezită, această dragoste poate fi păstrată în prospeţimea ei de la început.
Oare nu ştim toţi cum, cu trecerea timpului, multe lucruri se pot strecura între suflet şi Hristos? Şi nu mă refer doar la lucruri dezgustătoare, care ar putea atrage sufletul cu mizeria pe care o aduc, ci la lucruri mici, aparent inofensive – „vulpile mici care strică viile în floare” şi duc la o viaţă lipsită de rod. Complacerea în aceste lucruri va arunca un suflu rece peste simţămintele noastre, formând încetul cu încetul o pojghiţă de gheaţă peste inimă, astfel încât Domnul e nevoit să spună: ”Ai părăsit dragostea dintâi”. Aşa că, dintr-o cauză sau alta, deşi dragostea pentru Hristos a fost aprinsă cu adevărat în suflete, vedem adesea că unii progresează foarte puţin în înţelegerea spirituală, în vreme ce alţii cresc din ce în ce mai mult în cunoaşterea Domnului şi a gândului Său. Deci cum poate această dragoste, odată trezită, să fie păstrată?
Oare nu în casa din Betania găsim răspunsul? În cele două surori avem imaginea a doi credincioşi în care dragostea pentru Hristos a fost într-adevăr trezită; totuşi, într-una din surori vedem un credincios care creşte în harul şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos, de vreme ce în cealaltă vedem un credincios împiedicat de fire şi prins de slujirea sa.
Dragostea Martei era arătată prin felul în care ea căuta să împlinească nevoile trupului omenesc al Domnului. Dragostea Mariei se vedea în aceea că ea căuta să satisfacă dorinţele profunde ale inimii Lui, ascultând cuvintele Lui.
Marta era ocupată cu „multă slujire”, multe lucruri care sfârşesc toate în moarte. Maria era absorbită de acel „singur lucru” pe care moartea nu i-l putea lua. Cineva a spus: „Niciun alt interes, nici măcar cel acordat Lui Însuşi în trup, chiar venit din partea unei persoane care Îl iubea şi care era iubită de El, nu putea înlocui acel „un singur lucru”. „Multă slujire” sfârşeşte în dezamăgire şi moarte, în loc să conducă la viaţa eternă la care conduceau cuvintele lui Isus, rostite dintr-o inimă care a trebuit zdrobită ca să ţâşnească din ea izvorul vieţii”.
Ca să ştim cum este trezită dragostea, să vizităm în duh casa lui Simon; ca să vedem cum este ea întreţinută, să mergem la casa din Betania. În casa lui Simon, în inima păcătoasei care stătea la picioarele Mântuitorului, dragostea s-a trezit; în casa Martei, la picioarele Învăţătorului, dragostea era întreţinută. La picioarele Lui suntem în prezenţa Sa; în prezenţa Sa auzim cuvintele Lui, şi cuvintele Lui ne dezvăluie inima Sa. Acolo suntem elevi în şcoala dragostei. Cât de mult cunoaştem ”partea cea bună” aleasă de Maria – retragerea din vâltoarea vieţii şi activităţile de slujire pentru a fi singuri cu Isus, şi mai mult, pentru a sta aproape de Isus fiindcă Îl iubim, fiindcă dorim să stăm lângă El? Domnului îi place să fie împreună cu noi; se bucură să ne aibă în preajma Lui. De slujirea noastră Se poate lipsi, dar de noi înşine nu Se poate lipsi. Doar aşa va fi dragostea dintâi păstrată şi, dacă am pierdut-o, recâştigată. Nu putem trăi pe baza experienţelor trecute. Ele poate că ne-au trezit dragostea, dar numai părtăşia trăită în prezent ne-o poate păstra.
3. Adâncirea dragostei – Ioan 11
Privind acum un alt incident din viaţa Mariei din Betania, învăţăm o altă lecţie din istoria dragostei. Dacă în Luca 10 am văzut cum este păstrată dragostea în împrejurările zilnice ale vieţii, în Ioan 11 vedem cum dragostea este adâncită în durerile vieţii. În prima împrejurare viaţa îşi urma cursul obişnuit, în cea de-a doua acest curs este oprit de un mare necaz. Boala apăruse în casa din Betania şi deasupra ei plana umbra morţii. În încercarea care le depăşea, cum vor reacţiona surorile? Îndemnate de har, ele fac cel mai bun lucru cu putinţă: se întorc spre dragostea lui Hristos. În Luca 10 , Maria află dragostea lui Hristos în calmul unei vieţi liniştite; în Ioan 11 , în furtunile vieţii, ea îşi caută adăpostul în acea dragoste. Atunci se bucura de dragostea Lui în compania Sa; acum, în mijlocul durerii, caută adăpost în dragostea Lui. Toate acestea se înţeleg clar din mesajul pe care aceste femei devotate i-L trimit Domnului: „Cel pe care Îl iubeşti e bolnav” (versetul 2).
Cât de luminos strălucesc în acest mesaj scurt credinţa acestor două surori şi încrederea pe care o aveau în Domnul! Ele se îndreaptă spre Persoana potrivită, pentru că „au trimis la El”. Apelează la argumentul potrivit, pentru că spun: „cel pe care Îl iubeşti este bolnav”. Ele fac apel nu la dragostea slabă a lui Lazăr pentru Domnul, ci la dragostea desăvârşită şi de neclintit a Domnului pentru Lazăr.
De asemenea, apelează la Domnul aşa cum se cuvine, pentru că nu Îi sugerează ce să facă; ele nu Îi cer nici să le vindece fratele, nici să vină, nici măcar să spună vreun cuvânt. Pur şi simplu îşi varsă necazul înaintea Domnului şi se lasă în seama puterii nemărginite ale unei iubiri fără hotar. Le va dezamăgi ea oare? O, nu! Pentru că dragostea se bucură să răspundă chemării unei inimi îndemnate de dragoste.
Dar dragostea divină alege calea ei desăvârşită. O cale care firii ar părea ciudată. Surorile au adus bucurie inimii Lui apelând la dragostea Lui; acum El va aduce bucurie inimilor lor, adâncind în ele cunoaşterea dragostei Lui, şi astfel, adâncind dragostea lor pentru El. Pentru că aşa este întotdeauna: cu cât mai profundă este cunoaşterea faptului că El ne iubeşte, cu atât mai profund va fi răspunsul inimilor noastre. Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.
Pentru a împlini lucrarea Sa de har, El foloseşte durerile vieţii şi, pentru ca dragostea să ia naştere mai adânc în sufletele lor, El adânceşte mai întâi durerea. Cei sfinţi sunt chemaţi la gloria lui Dumnezeu după ce vor fi „suferit o vreme” (2. Petru 5:10 ). Adesea, în drumul nostru spre glorie, după o vreme de suferinţă zărim câteva raze ale gloriei Sale mai strălucitoare decât înainte. Aşa a fost şi cu cele două surori. A trebuit să sufere o vreme, pentru că Domnul întârzia şi niciun cuvânt nu venea din partea Lui. Zilele trec, Lazăr se sfârşeşte, umbra morţii se furişează în casă. În cele din urmă vine sfârşitul; Lazăr e mort. Au suferit o vreme; acum urmează să vadă gloria Lui – pentru că ”boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnzeu să fie glorificat prin ea”.
Pentru ochii fireşti, cele întâmplate erau spre moarte, dar în realitate această moarte avea scopul să evidenţieze gloria lui Hristos şi triumful Său aspura morţii. Calea pe care o urmează El este desăvârşită pentru împlinirea acestor scopuri.
Dragostea umană, gândindu-se doar la uşurarea stării bolnavului, ar fi pornit îndată spre Betania. Prudenţa omenească, gândindu-se doar la sine, nu ar fi mers deloc, după cum spuneau ucenicii: „Doamne, iudeii căutau să te omoare cu pietre şi Tu mergi din nou acolo”. Mai presus de dragostea umană şi de prevederea omenească, Domnul acţinează conform cu dragostea divină, îndemnată la acţiune de înţelepciunea divină. „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite.”
După ce răbdarea şi-a făcut deplin lucrarea, la vremea potrivită a dragostei, Domnul vine la surorile îndurerate în Betania şi le dezvăluie dragostea profundă a inimii Lui. El vorbeşte cu ele, merge cu ele, plânge cu ele: şi astfel dragostea lor e adâncită prin cuvintele dragostei, prin căile dragostei, prin lacrimile dragostei. Ce adâncuri de iubire sunt ascunse în cuvintele sublime: „Isus plângea”. E impresionant să vezi un păcătos plângând în prezenţa dragostei Lui, dar cu mult mai minunat e să Îl vezi pe Mântuitor plângând în prezenţa necazului nostru. Nu e de mirare că noi plângem din cauza păcatelor noastre; dar că El a plâns din cauza durerilor noastre, e ceva nespus de uimitor – o minune care ne descoperă cât de aproape a venit El, cât de aproape este El de un credincios care suferă.
Putem să ne întrebăm: de ce a plâns? Iudeii care stăteau lângă mormânt au intrerpretat greşit lacrimile Lui atunci când au spus „Iată cât îl iubea!”. Într-adevăr, Domnul îl iubea pe Lazăr, dar nu această dragoste era motivul lacrimilor Lui. Surorile plângeau pierderea fratelui lor, dar Domnul nu avea cum să plângă pentru cineva pe care urma să îl învieze. Nu pentru mort plângea El, ci pentru cei vii – nu plângea de dorul lui Lazăr, ci de durerea Mariei şi a Martei. Peste câteva clipe dragostea avea să îl învie pe Lazăr, dar mai întâi ea plânge cu Maria şi cu Marta. Inima Lui s-a frânt pentru ca inima noastră să fie vindecată; lacrimile Lui au curs pentru ca ale noastre să fie şterse. Făcând astfel, El Îşi dă pe faţă dragostea şi totodată o adânceşte pe a noastră. Aşa foloseşte El încercările, durerile şi cărările abrupte ale vieţii ca să ne descopere comorile dragostei Sale şi să ne atragă inima spre El.
Cu siguranţă că după acestă încercare grea, surorile ar fi putut afirma: „Ştiam că ne iubeşte, dar până să fi venit încercarea, n-am ştiut că ne iubeşte atât de mult încât să fie alături de noi - să plângă cu noi în durere.”
La picioarele Sale, în Luca 10 , Maria descoperea dragostea Lui; în Ioan 11 ea şi-a căutat adăpost în dragostea pe care o cunoscuse, şi ca urmare inima ei a cunoscut mai adânc dragostea în care îşi căutase adăpost.
Ce lecţii binecuvântate putem învăţa din aceste împrejurări atât de diferite! Aflăm că, stând la picioarele lui Isus ca păcătoşi, dragostea ne este trezită; stând la picioarele Lui ca să învăţăm de la El, dragostea ne este păstrată; stând la picioarele Lui când suntem îndureraţi, dragostea ne este adâncită.
sursa: https://comori.org/