"Doi bănuți"

Categorie:  Viata de credinta
 

„Şi Isus, stând jos în faţa vistieriei, privea cum mulţimea arunca bani în vistierie; şi mulţi bogaţi aruncau mult.Şi o văduvă săracă a venit şi a aruncat doi bănuţi, care fac un ban.” (Marcu 12:41-44 )

Cât de puţin ştiau aceşti oameni ai cui ochi îi priveau când aruncau darul lor în visterie! Cât de puţin se gândeau că sunt cercetaţi de Cel ai cărui ochi pătrund până în cele mai profunde adâncimi ale inimii lor şi pot citi motivele care le-au determinat faptele. Poate era acolo fariseul dornic să impresioneze, expunându-şi bogăţia şi făcând mare caz de religiozitatea lui. Poate era prezent şi formalistul cu inima rece, aruncând în visterie, din rutină,  aceeaşi monedă mereu pregătită. Isus a văzut tot, a cântărit tot, a judecat tot.

E bine să ne gândim la aceasta în fiecare ocazie când suntem chemaţi să dăm ceva pentru Domnul. E bine să ne amintim, când avem în mână cutia sau coşul, că „Isus stă din nou în faţa visteriei”. Ochii Lui sfinţi privesc, dar nu la pungă, ci la inimă. El cântăreşte nu cantitatea, ci motivaţia. Dacă starea inimii este corectă, cantitatea va fi corectă, potrivit felului Său de a judeca. Acolo unde inima bate pentru Persoana Lui, mâna se va deschide să dea pentru El. Toţi care Îl iubesc cu adevărat pe Hristos vor considera că este privilegiul lor măreţ şi binecuvântat să se lepede de sine pentru a putea contribui cu ceva pentru Domnul. Este minunat că El binevoieşte să ne ceară să facem un astfel de lucru. Şi totuşi El face aceasta şi şi ar trebui să fie bucuria noastră adâncă să răspundem „fiecare după cum i-a dat Domnul câştig”, amintindu-ne mereu că Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă bucuros, pentru că exact aşa este şi El Însuşi, binecuvântat fie Numele Lui sfânt!

Totuşi, lucurul asupra căruia vreau să insist în Marcu 12 este fapta văduvei sărace. Prin mulţimea celor care dădeau daruri care se înghesuiau să arunce ofranda lor în visterie, era cineva care a atras în mod special atenţia Domnului nostru binecuvântat. „Şi o văduvă săracă a venit şi a aruncat doi bănuţi, care fac un ban”.

Într-adevăr, era o sumă mică, dacă privim strict din punct de vedere bănesc. Dar gândiţi-vă la cea care dăruia. Era o „văduvă” – o „văduvă săracă”, personificarea însăşi a tot ce este părăsit, neajutorat şi singur. O văduvă întotdeauna ne dă impresia cuiva lipsit de orice sprijin pământesc şi ajutor obişnuit. „Iar cea care este cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi stăruie noapte şi zi în cereri şi rugăciuni.”(1. Timotei 5:5 ) E adevărat, există multe aşa-zis văduve, care nu se încadrează deloc în această imagine – multe care arată oricum, numai singure şi părăsite nu. Dar acesta nu este normalul. Ele sunt cu totul în afara stării reale de văduvie. Duhul Sfânt ne-a dat o imagine impresionantă a persoanelor din această categorie în 1. Timotei 5:11-13 .

Dar văduva săracă de la visterie făcea parte din acele cu adevărat văduve. Ea era după gândul lui Hristos. „Şi, chemând la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: „Adevărat vă spun, această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi cei care au aruncat în vistierie. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i rămăsese ca să trăiască“.

Fără îndoială, dacă ar fi fost atunci zilele publicităţii care se face în presă, s-ar fi făcut paradă de ofrandele princiare ale celor bogaţia în rubricile vreunui ziar, cu aluzii măgulitoare despre sumele mari date, în timp ce văduva săracă şi darul ei ar fi fost trecute cu vederea, într-o tăcere dispreţuitoare.

Dar Domnul nostru vrednic de adorare a judecat altfel. Cei doi bănuţi ai văduvei au cântărit mai mult în ochii Săi decât toate celelalte daruri la un loc.

Este relativ uşor să dăm zeci, sute şi mii din bunurile noastre adunate, dar nu este la fel de uşor să ne refuzăm vreun lux sau vreun confort, ca să nu mai spun o necesitate legitimă. Dar ea a dat tot ce mai avea ca să trăiască pentru casa Dumnezeului ei. Acest lucru a făcut-o atât de asemănătoare din punct de vedere moral cu Domnul Însuşi. El a putut spune „Râvna pentru Casa Ta Mă mistuie” (Ioan 2:17 ). Şi ea ar fi putut spune „Râvna pentru casa Ta mi-a mistuit traiul.” Astfel era foarte aproape de El. Ce privilegiu!

Cititorule, ai observat vreodată cum avea ea ultimii bani? De ce are grijă Scriptura să menţioneze „doi bănuţi, care fac un ban”? De ce nu se mulţumeşte să spună că „a aruncat un ban”? Nu ar fi acelaşi lucru. Nu ar fi pus în evidenţă adevărata frumuseţe extraordinară, realitatea devotamentului ei fără rezerve. Dacă ar fi avut o singură monedă, ar fi trebuit să dea totul sau nimic. Având două, ea avea opţiunea să păstreze jumătate din sumă pentru traiul ei însăşi. Şi cu adevărat, cei mai mulţi dintre noi ar considera o dovadă extraordinară de devotament ca cineva să dea pentru Domnul jumătate din tot ce posedă în această lume. Dar această văduvă avea o inimă întreagă pentru Domnul. Aceasta este esenţa. Nu exista nici cea mai mică rezervă. Sinele şi interesele ei erau pierdute din vedere şi ea a aruncat tot ce mai avea ca să trăiască pentru ceea ce însemna în inima ei cauza Dumnezeului ei. Fie ca Domnul să ne facă parte şi nouă de un duh ca al ei!

sursa: https://comori.org/