"Credinţa patriarhală"

Categorie:  Viata de credinta
 

Patriarhii au ieşit din locul firii, sau al cărnii, prin credinţa în promisiunea unei moşteniri în ţara Canaan. Iar ceea ce este de remarcat legat de tăria şi biruinţa credinţei lor, este că ei s-au agăţat de acea promisiune, în ciuda a două încercări grele prin care a fost trecută credinţa lor: şi anume, pe de o parte, în ţara promisă au trebuit să experimenteze în mod constant nevoi, necazuri şi dezamăgiri, în timp ce, pe de altă parte, în afara ei au avut parte de atracţii, avantaje şi alte lucruri vrednice de dorit.

Acest lucru este demn de luat aminte; şi ne poate încuraja într-un timp precum cel în care trăim. În zilele lui Avraam a fost o foamete în Canaan, şi iarăşi în zilele lui Isaac, şi iarăşi în zilele lui Iacov. Pe lângă aceasta, Avraam fost martor în această ţară la urâciunile Sodomei, şi la disputele şi certurile obişnuite dintre cioburile pământului (Isaia 45:9 ). Isaac este constrâns să pribegească dintr-un loc în altul din cauza purtării nedrepte a locuitorilor ţării. Iacov este constrâns de ameninţările fratelui său Esau să fugă în afara ei. Mai mult, ţara a fost scena smeririi şi a disciplinării fiecăruia dintre ei, în zilele lor, din cauza căilor lor rele înaintea Domnului.

Acesta a fost Canaanul pentru patriarhi. Aş putea spune că ei au fost dezonoraţi şi dezamăgiţi,  iar inima le-a fost aproape frântă în ţara promisiunii. Însă ce se afla în afara acestei ţări era cu totul diferit. Era pentru ei un loc al atracţiilor la fel de mult cum Canaanul fusese un loc al încercărilor şi al smeririi.

De exemplu, Egiptul îl îmbogăţeşte pe Avraam atunci când Canaanul îl adusese în pragul morţii; iar acelaşi Egipt a devenit pentru Iacov scena şi prilejul a tot ceea ce ar fi putut să dorească inima sau firea; pentru că aceea ţară a însemnat pentru el sfârşitul unui pelerinaj lung şi obositor. Cunoscuse multe necazuri în Canaan, atât mai înainte de pleca spre Padan-Aram, cât şi după ce s-a întors; însă, în cele din urmă, Egiptul i-a oferit o compensare pentru toate pierderile şi necazurile lui, şi chiar mult mai mult. Prin bunăvoinţa împărătească a primit cele mai alese şi mai bogate părţi ale ţării. Acolo el a fost onorat şi preţuit, şi şi-a văzut familia prosperând tot mai mult în jurul său. Părea că toate dorinţele inimii sale sunt împlinite acolo. Şi, mai presus de toate, Egiptul i-a redat ceea ce îi furaseră fiarele sălbatice ale Canaanului, pentru că Iosif, pe care el îl credea sfâşiat în bucăţi de fiare în ţara promisă, era viu în Egipt şi devenise al doilea om din împărăţie.

Aceasta era într-adevăr felul în care Egiptul îl linguşea şi îl atrăgea, în contrast deplin cu tot ceea ce fusese faţă de el Canaanul. La înserat era lumină, dar era o seară în Egipt. Ochii lui vor fi dorit poate să zăbovească asupra unui astfel de apus; iar inima lui va fi fost poate ispitită să îl pună în contrast cu norii dimineţii şi ai amiezii vieţii sale din Canaan. Însă credinţa este biruitoare. Este încercată de multe aspecte ale firii şi câştigă, în unii dintre sfinţi, multe victorii frumoase şi strălucitoare. Aşa a fost aici cu Iacov, iar privirea acestor lucruri mai îndeaproape poate determina inima să se smerească. Pentru că avem înaintea noastră o mărturie minunată despre faptul că, în ciuda tuturor acestor lucruri, Canaanul era obiectul credinţei patriarhului, şi nu Egiptul.

Aceasta este victoria care a biruit atunci Egiptul, şi care biruieşte lumea până în zilele noastre. Nici amintirea necazurilor şi a dezamăgirilor din Canaan, nici bogăţia şi onorurile pe care le poseda în prezent în Egipt nu l-au mişcat - inima lui era dominată de promisiunea lui Dumnezeu. El a vorbit despre Canaanul promis de Dumnezeu; în Canaan a fost speranţa sa; era străin în locul prosperităţii sale prezente, şi se simţea acasă doar în ţara sărăcită şi decăzută pe care o lăsase în urma lui. În Canaan a dorit să fie înmormântat. Acolo era el în duh atunci când şi-a binecuvântat copiii; şi acolo a dăruit el o parte dublă întâiului său născut adoptat.

Lucrul acesta este foarte frumos; este actual şi plin de însemnătate pentru noi. Căci cu siguranţă pot spune că şi în timpul în care trăim acum există Canaanul cel sărac şi Egiptul cel bogat şi important. Căci starea celui care prin credinţă se asociază în gândurile sale Dumnezeu este una smerită, de slăbiciune, în timp ce lumea din jur creşte cu fiecare ceas în măreţie, onoare şi putere.
Poate că această lecţie din viaţa lui Iacov este greu de învăţat. O putem privi pe paginile istoriei sale, fără a o regăsi pe vreuna din paginile istoriei vieţilor noastre.

Totuşi Iosif, urmaşul lui Iacov, arată aceeaşi putere a credinţei. Egiptul îl primise atunci când Canaanul îl alungase. A fost vândut ca un rob dintr-o ţară, iar în cealaltă a fost aşezat pe al doilea tron al împărăţiei. Dar cu toate acestea (căci credinţa este „victoria care a învins lumea”), Egiptul nu a devenit niciodată Canaan pentru Iosif. Promisiunea lui Dumnezeu a fost la fel de vie în inima lui Iosif, ca şi în a lui Iacov. Dezamăgiri şi suferinţe în Canaan, măguliri, succese şi onoruri în Egipt, toate acestea nu şi-au lucrat rezultatul firesc în acea inimă, pentru că în ea se aşezase mai întâi promisiunea lui Dumnezeu. Aceasta a fost potrivit cuvintelor energice ale apostolului (prin forma pe care o lua această energie în vremurile patriarhilor) o „apucare a vieţii eterne” (1. Timotei 6:12 ) - despre care unii dintre noi cunoaştem atât de puţin.

Mai departe însă, trebuie să remarc ceva. Am simţit uneori că este un lucru serios şi riscant să arătăm lumii că noi am învăţat această lecţie - că sărmanul Canaan este mai bun decât bogatul Egipt. Înţelegem deplin că oamenii nu pot accepta cu uşurinţă ca lucrul bun pe care ei îl îngrijesc şi cu care se preocupă să fie dispreţuit. Atunci când lumea nu este apreciată, ei se simt jigniţi în mod direct.

Cred că în istoria lui Iosif a existat un moment când a simţit acest lucru, când a trăit această experienţă despre care vorbesc.

Când era pe moarte, Iacov, tatăl lui, l-a făcut să jure că îl va îngropa în ţara Canaan. Atunci când Iosif urmează să acţioneze conform jurământului său, mi se pare că simte că este pe cale să se aventureze într-o chestiune serioasă şi riscantă. Este evident că el se vede pus în faţa unei probleme deosebit de speciale şi de dificile. Am putea spune că el era înălţat la curtea lui Faraon; căci, după cum citim, doctorii, doctorii curţii, erau slujitorii săi (Geneza 50:2 ). Şi cunoaştem că resursele împărăţiei, puterea şi bogăţia ţării Egiptului, erau în acel moment în mâinile sale. Totuşi el ezită în privinţa înmormântării tatălui său în Canaan, şi apelează la ajutorul şi mijlocirea slujitorilor apropiaţi ai lui Faraon.

De ce toate acestea? Nu era oare un lucru mic de făcut pentru un om atât de mare? Ba da; dar o cerere de a fi înmormântat în Canaan însemna, într-un anumit sens, să arunci o ruşine asupra Egiptului. Până la urmă părea că se spune, că acel Canaan al sărăciei şi decăderii era mai bun decât Egiptul onoarei şi bogăţiei - că adunatul boabelor dintr-un astfel de Efraim este mai bun decât culesul viei dintr-un astfel de Abi-ezer (Judecători 8:2 ).

Aceasta stătea în spatele cererii lui Iacov; iar Iosif a crezut că este un lucru greu să transmită un astfel de mesaj urechii lui Faraon. Însă a făcut-o. Credinţa a triumfat din nou; şi, după aceasta, el a devenit pentru noi o mărturie despre faptul că ar trebui să lăsăm ca lumea să ştie foarte clar de la noi că ea, cu toate promisiunile şi cu tot progresul ei, nu înseamnă nimic pentru noi, în timp ce lucrurile lui Hristos, deşi în slăbiciune, sunt obiectul credinţei noastre.

sursa: https://comori.org/