Categorie: Viata de credinta
Este dureros faptul că cei mai mulţi dintre creştini nu sunt fericiţi; şi că, dacă ar avea destulă sinceritate să recunoască, sunt profund dezamăgiţi de viaţa lor creştină. La momentul convertirii, perspectiva lor era foarte promiţătoare; totul părea ca răsăritul unei zile strălucitoare, plină de pace şi de bucurie. Dar de abia ce au pornit în călătorie, că nori de tot felul au întunecat cerul până atunci senin; de atunci situaţia a continuat aşa, întreruptă fiind poate de scurte raze de lumină pătrunse prin acel strat gros de nori. În multe cazuri lucrurile au stat chiar mai rău. Au intervenit conflictele, dar ele s-au sfârşit mereu nu cu biruinţă, ci cu înfrângere. Răul dinăuntru şi vrăjmaşul de afară au triumfat mereu şi mereu, aşa încât o stare de dezamăgire şi de deznădejde a luat locul celei de încredere şi de bucurie.
Tristeţea unor astfel de suflete este adâncită şi de descoperirea că o aşa experienţă nu corespunde deloc cu ce este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că ne aflăm într-o lume ostilă, că Satan încearcă necontenit să ne facă să cădem în cursele sale, că suntem străini şi călători prin această pustie. Este de asemenea adevărat că nu ne putem aştepta să găsim odihnă şi mângâiere aici pe pământ, şi că trupurile noastre sunt expuse suferinţelor de tot felul. Însă nici unul din aceste lucruri, nici toate împreună, nu ar trebui să întunece în vreun fel sufletele noastre. Să privim la apostolul Pavel, de exemplu. După ce ne-a arătat că „fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”, el continuă în felul următor: „Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde. Însă nădejdea nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:1-5 ). Mai mult, dacă vreţi să cunoaşteţi ce înseamnă adevărata experienţă creştină, citiţi epistola către Filipeni. În această epistolă vedem că un credincios poate să fie perfect bucuros chiar aflându-se în închisoare, conştient că poate fi dat morţii în orice zi. Hristos însă este singura lui ţintă, singurul scop, iar unica sa dorinţă este de a fi cu El şi ca El. Iată cum poate creştinul să fie superior împrejurărilor în care se găseşte; el este mulţumit în orice stare s-ar găsi şi poate să facă orice lucru prin Acela care îl întăreşte.
Poate fi găsit un mai mare contrast între această experienţă şi cea a celor mai multora dintre credincioşi? Cineva poate răspunde: aceasta a fost experienţa unui apostol, iar noi nu ne putem aştepta să atingem un nivel aşa de înalt.
Sunt de acord că nivelul este foarte înalt; dar nici măcar Pavel, cu toate realizările lui, nu este modelul nostru perfect, ci Hristos. Reţineţi de asemenea că apostolul nu a avut parte de nici o binecuvântare (cu excepţia darului său special) care să nu aparţină în egală măsură chiar şi celui mai umil dintre credincioşi. A fost el un copil al lui Dumnezeu? Şi noi suntem. A avut el iertarea păcatelor? O avem şi noi. A avut el privilegiul nepreţuit de a fi locuit de Duhul Sfânt – de Duhul înfierii? Acelaşi privilegiu îl avem şi noi. A fost el un mădular al trupului lui Hristos? Şi noi suntem în aceeaşi măsură. Am putea astfel să enumerăm toate binecuvântările răscumpărării şi vom găsi că Pavel nu a constituit în nici un fel o excepţie privilegiată; căci noi, împreună cu el, suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos.
Dacă deci aşa stau lucrurile, cum se explică faptul că atât de puţini credincioşi au o experienţă similară cu a lui Pavel; că odihna şi fericirea sunt atât de puţin cunoscute? Către răspunsul la această întrebare doresc să îndrept întreaga atenţie a cititorului.
Cauza fundamentală a problemei menţionate este că sfinţii lui Dumnezeu fie nu vor, fie neglijează, să accepte ceea ce le-a fost deja pregătit în Hristos. Mulţi se mulţumesc că sunt născuţi din nou, alţii cu faptul că ştiu că păcatele le sunt iertate; aşa că mântuirea constituie singurul ţel al dorinţelor lor. În consecinţă, primele zile ale vieţii lor de creştini sunt cele mai bune, după care ei îngroaşă rândurile celor care au fost odinioară strălucitori şi înflăcăraţi, dar acum sunt nepăsători, indiferenţi, sau chiar lumeşti.
O spunem deci cu toată claritatea, dar şi cu toată tandreţea, că dacă un creştin nu doreşte nimic afară de iertarea păcatelor, va descoperi foarte curând că nu are nici o putere pentru a se împotrivi, fie pornirilor cărnii, fie ispitelor lui Satan. Pentru ca să avem o viaţă creştină fericită este în mod imperios necesar ca adevărul că suntem morţi împreună cu Hristos să fie cunoscut în mod practic. Orice altceva mai puţin decât aceasta nu va însemna decât tulburare şi un conflict fără nădejde.
Daţi-mi voie să explic mai pe larg această chestiune. Există două lucruri la care răscumpărarea noastră are aplicaţie: păcatele noastre şi natura care a produs aceste păcate; roadele rele şi pomul din care ele au ieşit. Nevoia noastră în ce priveşte primul lucru a fost rezolvată de sângele scump al lui Hristos. Nu există altă metodă prin care vina noastră să fie îndepărtată (vezi Evrei 10 ; 1. Ioan 1:7 ). Dar deşi am fost făcuţi mai albi ca zăpada prin acest sânge, şi deşi am fost născuţi din nou şi avem astfel o nouă natură şi o nouă viaţă, vechea natură rămâne totuşi în noi; şi ea rămâne în toată stricăciunea ei, fără putinţa de a fi curăţită sau îmbunătăţită. Simţământul acestui lucru, precum şi înţelegerea faptului că natura nouă este lipsită de putere în ea însăşi în lupta cu carnea, au condus la strigătul din Romani 7 : „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din acest trup de moarte?”. Acelaşi strigăt amar se înalţă încă de pe buzele multor sfinţi ai lui Dumnezeu.
Cum iese însă Dumnezeu în întâmpinarea acestei nevoi a multora dintre ai Săi? Răspunsul se găseşte în Romani 6 , unde citim: „Ştim că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului. Căci cine a murit este eliberat de păcat” (vers.6, 7). Termenul „omul cel vechi” este folosit pentru a desemna natura cea rea pe care am moştenit-o de la Adam – carnea, sau principiul răului care lucrează în noi. Iar „trupul păcatului” nu este altceva decât păcatul în totalitatea sa. Înţelegem deci din acest loc din Scriptură (vezi de asemenea Romani 8:3 ) că Dumnezeu a condamnat deja natura noastră rea în moartea lui Hristos, că acolo a osândit El păcatul în carne. Apostolul spune: „Am fost răstignit cu Hristos” (Galateni 2:20 ). Deci nu numai că Domnul Isus, în harul Său infinit, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, ci Dumnezeu, în îndurarea Sa nemărginită, ne-a asociat cu Hristos în moartea Lui, aşa încât El a rostit deja judecata asupra a ceea ce noi suntem, adică asupra cărnii noastre. El a pregătit astfel o resursă dublă prin moartea lui Hristos, anume pentru păcatele noastre şi pentru natura noastră rea; şi acestea amândouă au dispărut din punct de vedere juridic dinaintea ochilor Lui.
Aceasta este mărturia lui Dumnezeu către noi în cuvântul Său; şi dacă eu, prin harul Său, cred mărturia pe care El mi-o dă cu privire la faptul că toate păcatele mele au fost şterse prin sângele lui Hristos, de ce n-aş crede de asemenea când El îmi spune că m-a asociat cu moartea preaiubitului Său Fiu? Chiar acesta este temeiul pe care apostolul ne îndeamnă în Romani 6:11 : „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus”. Cu alte cuvinte, primesc declaraţia lui Dumnezeu prin credinţă şi acţionez pe baza ei, astfel încât refuz tentaţiile cărnii pe temeiul că sunt mort faţă de ea, prin faptul că sunt asociat cu Hristos în moartea Lui. Accept deci moartea mea împreună cu Hristos ca fiind adevărata realitate în ochii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, îmi iau locul de om mort în această lume.
Haideţi să privim pentru o clipă la consecinţele acceptării unei astfel de poziţii. Prima dintre ele este că suntem eliberaţi de păcat (Romani 6:7 ). Este important să remarcăm că este vorba de păcat, nu de păcate; adică firea păcătoasă, „păcatul în carne”, acel principiu rău al naturii noastre corupte, „omul cel vechi”, nu mai are nici un drept asupra noastră. El este încă înăuntrul nostru şi va rămână acolo până la sfârşitul călătoriei noastre pe acest pământ; însă câtă vreme mă socotesc mort, câtă vreme accept moartea ca sentinţă asupra a tot ceea ce eu, ca născut din carne, reprezint, el nu va avea nici o putere asupra mea. Am fost rob acestui păcat, dar acum sunt eliberat de el. Cum? Prin moarte – prin moartea mea împreună cu Hristos. Prin urmare vechiul meu stăpân nu mai are nici un drept asupra mea; am scăpat, prin moarte, de jugul lui. De exemplu, presupune că în timp ce citeşti acest articol, un om mort s-ar afla în cameră lângă tine şi că ai încerca să-l faci rob păcatului prezentându-i tot felul de atracţii şi ispite. Nu ţi-ai da seama imediat de nebunia unei astfel de încercări? Oricum şi orice ar fi fost acel om în timpul vieţii lui, acum fiind mort, păcatul nu mai poate avea nici o stăpânire asupra lui. Nici chiar Satan nu poate ispiti pe un om mort. La fel vor sta lucrurile şi cu noi dacă, prin har, vom continua, secundă de secundă şi oră de oră, să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.
Aceasta este singura cale prin care putem fi victorioşi. Mulţi încearcă să biruie printr-un efort susţinut al voinţei, iar alţii caută să moară faţă de păcat; însă metoda lui Dumnezeu este cea pe care am arătat-o. Tocmai din pricină că suntem morţi, ni se spune să mortificăm (să dăm morţii) mădularele noastre (Coloseni 3:3,5 ) – adică să ne aplicăm nouă înşine această moarte, să purtăm în trupurile noastre omorârea lui Isus, aşa încât orice mişcare a păcatului, a cărnii, să fie oprită şi judecată. Calea omului conduce la ascetism şi, în cele din urmă, la o robie şi mai cruntă; însă calea divină duce la izbăvire şi la o libertate fericită.
A doua consecinţă este eliberarea de lege. Apostolul Pavel scrie: „Tot aşa şi voi, fraţii mei, prin trupul lui Hristos aţi murit în ce priveşte legea ... Dar acum, am fost dezlegaţi de lege şi suntem morţi faţă de ceea ce ne ţinea robi” (Romani 7:4-6 ; vezi şi Galateni 2:19 ). Aşa cum explică apostolul, legea are stăpânirea asupra unui om atâta vreme cât acesta trăieşte. Fiindcă am murit împreună cu Hristos, suntem scoşi de sub puterea legii; şi ce binecuvântare că lucrurile stau aşa, căci toţi cei care se întemeiază pe faptele legii sunt sub blestem (Galateni 3:10 ). Aşa ceva ar trebui să fie o veste bună pentru orice credincios. Din fire cu toţii suntem legalişti, iar tendinţa către legalism rămâne în noi şi după ce devenim copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus. Această tendinţă este semănată adânc, ca să zicem aşa, în fiinţa noastră, aşa că ea încearcă să încolţească necurmat în cuvintele şi în faptele noastre. Efectul acestui lucru este că mulţi dintre credincioşi cunosc foarte puţin din libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi, şi suspină în fiecare zi sub povara unei robii pe care ei înşişi şi-au impus-o.
„Dar”, va răspunde cineva, „noi nu suntem sub lege; iudeii au fost, într-adevăr, dar nu şi neamurile”. Cu siguranţă că nu se poate afirma că neamurile sunt sub lege în acelaşi sens în care sunt iudeii; însă principiul legii este la fel de încastrat în fiinţa noastră ca şi în cea a iudeilor. De exemplu, dacă sunt întors la Dumnezeu, voi simţi neapărat că trebuie să-L iubesc pe Domnul mai mult, sau că ar trebui să mă rog mai mult. Voi încerca să fac aceste lucruri şi voi fi permanent trist şi deprimat pentru că nu m-am putut achita aşa cum trebuie de aceste îndatoriri. Într-un astfel de caz, eu sunt, în principiu, la fel de mult sub lege ca şi un iudeu. Esenţa legii stă în cuvintele „să faci cutare lucru” sau „să nu faci cutare lucru”; de aceea, dacă schimb dorinţele Domnului nostru în „să faci” sau „să nu faci”, mă aşez sub jugul legii. Şi din clipa în care fac acest lucru, sunt pe drumul sigur către faliment şi tulburare a conştiinţei.
Deci ceea ce cu toţii trebuie să învăţăm de aici este că, fiind asociaţi – prin harul lui Dumnezeu – cu moartea lui Hristos, suntem eliberaţi atât de lege, cât şi de principiul ei. Suntem ai Altuia, anume ai Aceluia care a înviat dintre morţi, ca să aducem roadă (nu fapte, ci roadă) pentru Dumnezeu. Creştinismul nu are „Să faci”, sau „Să nu faci”, ci înlocuieşte faptele legii şi pe cele ale cărnii cu roada binecuvântată a Duhului Sfânt (Galateni 5 ); iar această roadă este produsă nu prin efort omenesc, precum faptele, ci prin puterea divină.
Diferenţa dintre aceste două lucruri este pe cât posibil de mare. Ştiind deci că roada pentru Dumnezeu nu poate fi obţinută prin nici un efort sau acţiune a noastră, suntem astfel izbăviţi de a mai aştepta ceva bun din noi înşine. În acelaşi timp, cunoscând că puterea care poate aduce roadă se află în Altul (care lucrează, într-adevăr, prin Duhul ce locuieşte în ai Săi), ochii noştri sunt îndreptaţi către El, cu încrederea că ne va folosi pe fiecare spre slava Sa şi potrivit cu voia Lui. Deci, în loc de a lucra, ne încredem; în loc să căutăm roadă înăuntru, dorim ca Hristos să lucreze în noi potrivit cu energia propriei Sale puteri.
Eliberarea de lume este o a treia consecinţă a acceptării poziţiei de mort împreună cu Hristos. Apostolul, în opoziţie cu unii care propovăduiau legea şi care doreau astfel să scape de persecuţie şi să se laude în carne, spune: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6:14 ). Aşa cum citim în evanghelia după Ioan, lumea a fost judecată prin moartea lui Hristos. Răstignirea Sa a însemnat condamnarea totală a lumii care L-a respins. Dumnezeu a judecat-o din punct de vedere moral la cruce; iar Pavel, în comuniune cu gândul lui Dumnezeu, o considera răstignită faţă de el prin cruce, el însuşi fiind, în acelaşi fel, răstignit faţă de ea. Era astfel complet eliberat de acest sistem; căci amândoi fiind crucificaţi unul faţă de altul, nu putea exista nici o atracţie între ei. Lumea, cu tot farmecul şi fascinaţiile ei, nu-l putea amăgi pe unul care o considera judecată din punct de vedere moral în moartea lui Hristos; şi, la fel, cel care se socotea pe sine răstignit prin aceeaşi cruce, nu putea simţi vreo atracţie faţă de lume. Privită astfel, crucea este o barieră de netrecut între creştin şi lume; şi nu numai o barieră, ci şi mijlocul prin care este detectat şi dat pe faţă adevăratul caracter al lumii. Astfel creştinul învaţă că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu, căci el priveşte întotdeauna lumea în relaţie cu crucea lui Hristos.
Mai este încă o consecinţă, şi anume eliberarea de om. „Dacă”, spune apostolul, „aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume [sau, mai exact, ca şi cum aţi fi vii în lume], vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge?” (Coloseni 2:20,21 ). Este vorba de omul religios, al cărui scop este îmbunătăţirea cărnii; însă în loc de a corecta tendinţele ei, el nu reuşeşte să facă altceva decât să-i dea satisfacţie. Acest loc important din Scriptură ne învaţă că cel credincios, fiind mort împreună cu Hristos, este în întregime eliberat de om şi de pretenţiile lui religioase. Dacă creştinul ar recunoaşte aceste pretenţii, ar însemna să ia poziţia unuia care este viu în această lume şi să tăgăduiască asocierea sa cu moartea lui Hristos. Fiind însă supus doar lui Hristos, el refuză în întregime omul cu toate pretenţiile şi presupusa sa autoritate. Pe de altă parte, în orice aspect al relaţiilor din viaţa aceasta, el ascultă, fie de magistraţi, de stăpâni, sau de părinţi, fiindcă este aşezat de către Hristos Însuşi în această poziţie de supunere. Astfel, un sărman rob – creştin fiind – care ascultă de stăpânul său, ascultă de Stăpânul Hristos (Coloseni 3:22-25 ).
Există deci o eliberare completă pentru cel credincios care se socoteşte pe sine mort împreună cu Hristos – eliberare de păcat, de lege, de lume, de om. S-ar putea spune despre cel credincios – într-un limbaj cu aplicaţie la Israel – că i-a luat captivi pe cei căruia el le-a fost captiv odinioară. Orice vrăjmaşi este biruit şi Hristos singur este recunoscut ca Domn.
Dacă acesta este adevărul, cum se întâmplă, poate întreba cineva, că atât de puţini creştini se află în această stare de izbăvire şi libertate sfântă?
Răspunsul la această întrebare ne conduce către partea următoare a subiectului nostru. Răspunsul poate suna astfel şi cerem o deosebită atenţie cu privire la el: Pentru că, deşi aceste adevăruri pot fi înţelese din punct de vedere doctrinar, ele trebuie să fie învăţate în mod experimental ca să ne putem bucura de puterea lor. Sunt patru lucruri care trebuie dobândite prin experienţă pentru a putea beneficia de o astfel de viaţă binecuvântată.
1) Mai întâi de toate, trebuie cunoscut în mod practic caracterul cărnii din noi. Dumnezeu ne-a dezvăluit acest caracter chiar şi în Vechiul Testament (Geneza 6:11-13 ; 8:21 ), iar în Noul se vorbeşte foarte frecvent despre el. În ce ne priveşte, putem primi fără ezitare mărturia Lui în această privinţă, însă, repet, dacă nu am cunoscut natura cărnii prin experienţă, vom fi întotdeauna, într-un fel sau altul, tentaţi să aşteptăm ceva bun de la ea. Cât de adesea îşi spun cei credincioşi: „Data viitoare mă voi descurca mai bine”, sau, „Dacă aş trece din nou prin acea împrejurare, aş evita cutare sau cutare greşeală”. Astfel de gânduri nu pot exista decât acolo unde nu este cunoscută natura reală şi incurabilă a cărnii. Căci dacă firea noastră păcătoasă este în întregime stricată, cum ar putea ea acţiona în viitor diferit de cum a făcut-o în trecut? Putem, într-adevăr, cere Domnului să ne păzească de a repeta greşeli din trecut; dar dacă am înţeles cu adevărat ce înseamnă carnea, vom şti imediat că ea va continua să facă în viitor ceea ce a făcut în trecut, dacă nu ar interveni o putere divină care s-o ţină în frâu.
În Romani 7 vedem pe cineva care, având viaţa, însă necunoscând harul deplin al lui Dumnezeu în răscumpărare, încearcă prin lege să producă roadă pentru Dumnezeu. La ce concluzie ajunge el? Că nu poate să facă ceea ce doreşte, ci ceea ce urăşte. Apoi el spune: „Dacă ce nu vreau, aceea practic, prin aceasta recunosc că legea este bună. Şi atunci nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”. Cu alte cuvinte, el a descoperit acum că firea păcătoasă va face întotdeauna ce ea vrea, şi tot ce face ea este păcat. De aceea el ne spune: „Ştiu, într-adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea”. A învăţat această lecţie şi, în consecinţă, el încetează să aştepte ceva bun de la carnea sa. Iată o concluzie binecuvântată la care sufletul ajunge.
Există două feluri în care putem învăţa acest lucru: fie în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El, fie în prezenţa lui Satan prin căderi şi păcat. Pavel însuşi pare că a fost un exemplu din prima categorie. Ca iudeu, el era atât de moral şi de integru încât, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, a putut spune ulterior despre sine că era „cu privire la dreptatea care vine prin lege, fără vină”. El avusese deci toate motivele să creadă că exista ceva bun în el însuşi, după cum se exprimă: „Dacă altul gândeşte că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult”. Dar când Hristos glorificat din ceruri i S-a descoperit, o adevărată revoluţie a avut loc în sufletul lui. Acum el vedea totul în adevărata lumină, lumina gloriei lui Dumnezeu care strălucea pe faţa lui Hristos, şi a priceput imediat lipsa completă de valoare a cărnii şi a celor mai alese fapte ale ei. Acum el putea spune: „Lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos”. Această decizie luată la începutul vieţii sale de creştin a rămas neschimbată până la sfârşitul ei şi, în consecinţă, el a refuzat carnea în orice formă, socotind-o cu totul coruptă, ştiind că, precum smochinul neroditor din evanghelii, oricât de mult ar fi cultivată şi educată, nu va putea aduce niciodată vreun rod pentru Dumnezeu.
Petru este exemplul celui care învaţă caracterul cărnii prin cădere şi păcat. El a fost un om entuziast şi plin de hotărâre, care şi-a iubit Învăţătorul cu o afecţiune arzândă. Prin urmare, atunci când Domnul Şi-a avertizat ucenicii: „În noaptea aceasta, toţi veţi avea un prilej de poticnire, pentru că este scris: Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite”, Petru a răspuns: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14 ). El era gata, cum spunea, să-şi dea viaţa pentru Învăţătorul său (Ioan 13 ). Ce a produs această încredere fermă în propria sa credincioşie, ştim cu toţii. Încrederea în carne, în propriile lui afecţiuni, l-a condus pas cu pas către abisul întunecat al lepădării de Domnul său. Fusese avertizat şi chiar mustrat mai dinainte, însă carnea şi-a manifestat stricăciunea şi l-a târât pe Petru în mlaştina păcatului şi a fărădelegii. Căderea a fost folosită în final pentru slava Domnului şi pentru binecuvântarea lui Petru, dar avem în falimentul şi umilirea lui o descoperire a faptului că în carnea chiar şi a unui ucenic sincer şi devotat, nu locuieşte nimic bun; iar această descoperire este plină de învăţăminte pentru noi.
Deci oricine doreşte să cunoască ce înseamnă harul lui Dumnezeu în răscumpărare, trebuie să înveţe această lecţie printr-una din cele două căi prezentate mai sus. Dacă nu o învăţăm, vom aştepta întotdeauna ceva de la noi înşine, măcar că vom fi de fiecare dată dezamăgiţi. Un pom rău va aduce întotdeauna roade rele, iar când ne vom pleca în mod practic în faţa acestui adevăr, vom termina cu noi înşine definitiv şi nu vom mai aştepta nimic din altă parte, decât de la Domnul. Prin neveghere, carnea va mai putea încă să se manifeste şi să ne conducă la păcat; dar nu vom mai fi înşelaţi de ea. Am învăţat lecţia şi, în timp ce ne judecăm în prezenţa lui Dumnezeu pentru căderea noastră, vom căuta har pentru a fi mai veghetori în viitor. Drag cititor, accentuez acest lucru cu toată stăruinţa, căci până nu vei trece prin această experienţă, nu vei putea avea o pace solidă. Dacă neglijăm aceste adevăruri, ne expunem, precum poporul Israel în pustie, la disciplinări şi căderi de tot felul; în timp ce, dacă acceptăm mărturia lui Dumnezeu cu privire la carne, şi dacă ne-o însuşim în chip practic, punându-ne de partea Lui împotriva noastră înşine, atunci zorii unei alte zile vor lumina peste noi, o zi caracterizată, oricare ar fi încercările şi dificultăţile noastre, de strălucirea harului şi a bucuriei, de părtăşia continuă cu Dumnezeu.
2) Cea de-a doua lecţie care trebuie învăţată este că nu avem nici o putere, că suntem cu totul neputincioşi în conflictul cu carnea. „În mine este voinţa, dar nu este puterea de a face binele. Căci nu practic binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu îl vreau, iată ce fac” (Romani 7:18,19 ). Nu este oare aceasta descrierea exactă a experienţei multora, poate chiar şi a experienţei tale? Iar efectul este că unii ca aceştia cad într-o stare de indiferenţă, dacă nu de totală deznădejde, aşa încât încetează să mai lupte în vreun fel împotriva curentului care-i duce cu repeziciune, ajungând la concluzia că nimic nu le mai rămâne de făcut decât să se lase dus de acesta. Dacă ar exista sinceritate, mulţi ar trebui să mărturisească faptul că aceasta este starea lor de ani de zile, o stare care nu aduce nici o slavă lui Dumnezeu şi nici o bucurie pentru suflet. Care este deci cauza? Simplu, greşeala de a crede că totul depinde de eforturile lor, în loc să accepte adevărul că sunt complet lipsiţi de putere şi că, în consecinţă, totul depinde de Dumnezeu. Chiar şi păcătosul trebuie să înveţe nu numai că este vinovat şi nelegiuit, ci şi că este neputincios (Romani 5 ); iar cel credincios trebuie de asemenea să înţeleagă nu numai că în carnea sa nu locuieşte nimic bun, ci şi că nu are deloc putere să facă binele. Iar când ochii îi sunt deschişi de către Duhul lui Dumnezeu, va face descoperirea că aceasta este lecţia pe care Dumnezeu i-a predat-o de-a lungul anilor, prin lunga serie de înfrângeri fără speranţă. Ai luptat cu duşmanii tăi mereu şi mereu, cu un curaj neclintit, dar n-ai avut niciodată biruinţă. Ai continuat totuşi să lupţi, hotărât ca odată şi odată să învingi; dar, vai, ai fost din nou înfrânt. Opreşte-te dar pentru o clipă şi pune-ţi o întrebare simplă: Ce trebuie să învăţ din această experienţă dureroasă? Răspunsul este clar ca lumina zilei. Adversarul este prea puternic pentru tine şi nu te poţi măsura cu puterea lui. Poate vei întreba: Nu trebuie să ne întărim tot mai mult? Nu trebuie să creştem în har? Iar când ne vom cunoaşte tot mai bine adversarul, nu-l vom putea birui oare?
Răspund fără nici o ezitare: Nicidecum! Fiindcă dacă vei continua în maniera de acum, nu vei face decât să guşti înfrângerea în viitor, la fel ca în trecut. Nu ai nici cea mai mică speranţă în ce priveşte propria ta putere.
Dacă însă te supui adevărului cu privire la neputinţa ta completă şi vezi astfel zădărnicia propriei tale puteri, acest lucru va aduce odihnă sufletului tău, fiindcă vei înţelege odată cu asta şi faptul că ajutorul, puterea şi sprijinul vin din afară, şi nicidecum dinăuntru; într-un cuvânt, de la Hristos, nu de la noi înşine. O, ce binecuvântată este această descoperire! Punând capăt deci eforturilor tale, vei cunoaşte ce înseamnă să te odihneşti în Altul şi vei putea să cânţi şi tu cântarea lui David: „Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este tăria vieţii mele; de cine mă voi teme?” Căci, dacă pe de o parte, ai ajuns la concluzia că nu ai nici o putere, te vei bucura, de cealaltă parte, că ai priceput în sfârşit că puterea Sa este făcută desăvârşită în slăbiciune.
3) Cel de-al treilea lucru care trebuie cunoscut este faptul că cel credincios are două naturi: una pe care a primit-o de la Adam, numită în Scriptură carnea, omul vechi, păcatul, etc.; cealaltă este cea pe care a dobândit-o de la Dumnezeu prin naşterea din nou. Aceste două firi sunt cu totul opuse. Apostolul Ioan, vorbind despre cea de-a doua dintre ele, spune: „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1. Ioan 3:9 ). Pavel, referindu-se la cea dintâi, scrie: „Ştiu că în mine, adică în firea mea păcătoasă, nu locuieşte nimic bun”. Este imposibil să concepi două afirmaţii mai opuse ca cele de mai sus. Vedem deci că sufletul care trece prin experienţa detaliată în Romani 7 învaţă să deosebească aceste două naturi antagoniste. Citim că: „Dacă ce nu vreau, aceea practic, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (vers.20). El învaţă astfel să se identifice pe sine cu natura cea nouă, de aceea spune „nu mai sunt eu” (comparaţi cu Galateni 2:20 , unde Hristos devine „eu-l” apostolului). În acelaşi timp el priveşte carnea, vechea sa natură, ca fiind nimic altceva decât păcat, şi atribuie acesteia tot răul care-i produce atâta suferinţă. Această natură, deşi se află înăuntrul lui (şi va rămâne totdeauna acolo câtă vreme credinciosul trăieşte pe acest pământ) este tratată de el ca un vrăjmaş, ca ceva care întotdeauna îl împiedică să facă binele, forţându-l cu consecvenţă numai înspre ceea ce este rău. Prin urmare el continuă: „Găsesc deci în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine. Fiindcă după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (vers.21-23).
Deci nu numai că el este lipsit de orice ajutor în lupta sa cu vrăjmaşul – cu păcatul care locuieşte în el – ci acest păcat are stăpânire absolută asupra lui; el este cu desăvârşire ţinut rob de acest duşman. Totuşi el a învăţat că „păcatul”, carnea, este vrăjmaşul său şi că el însuşi îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu după omul dinăuntru. Aceasta, iubite cititor, este o descoperire fericită. Cei ce nu au făcut această descoperire, mulţi creştini evlavioşi din toate timpurile, au gemut în robie şi au scris multe lucruri amare împotriva lor înşişi, crezând că o asemenea experienţă este cea normală şi necesară. Dacă, de exemplu, citiţi jurnalele unora dintre cei mai devotaţi slujitori ai Domnului, veţi descoperi că sunt compuse în cea mai mare parte din lungi cercetări şi osândiri de sine, care izvorăsc din preocuparea cu ei înşişi, nu din cea cu Hristos, în zadarnicul efort de a eradica răul dinăuntrul inimilor lor. Adesea, această stare a condus la întrebarea: „Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, de ce stau astfel lucrurile cu noi?” Ah, ei n-au înţeles, aşa cum astăzi alţii continuă să nu înţeleagă, esenţa capitolului 7 din Romani. Prin urmare, momentele în care s-au bucurat de prezenţa şi de favoarea lui Dumnezeu, au alternat cu perioade caracterizate de deprimare şi de cel mai adânc întuneric.
Este un câştig binecuvântat deci când ajungem să cunoaştem că avem două naturi şi când învăţăm să le deosebim; şi este încă şi mai mare binecuvântare când, prin conflictele şi încleştările noastre, înţelegem că suntem robi legii păcatului din mădularele noastre. Este o experienţă dureroasă, dar necesară, fiindcă prin ea suntem învăţaţi să terminăm cu noi înşine. Ajungem astfel să vedem inutilitatea cărnii, la fel cum Dumnezeu a văzut-o cu mult înaintea noastră; iar acum ştim că ajutorul omului (eului) este zadarnic şi că suntem absolut lipsiţi de orice resursă, la bunul plac al vrăjmaşului nostru dinăuntru.
4) Acum calea este pregătită pentru cea de-a patra lecţie care trebuie învăţată. Carnea a ieşit biruitoare şi, ca să zicem aşa, îşi ţine piciorul pe gâtul sufletului care se chinuie în zadar; biruinţa ei însă se sfârşeşte cu înfrângere şi cu eliberarea celui pe care-l ţine captiv. Până la acest moment sufletul s-a luptat prin propria lui putere, dar acum în durerea înfrângerii şi a robiei fără scăpare, el priveşte nu înăuntru, ci în afară, şi strigă în agonia Sa: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi din acest trup de moarte?” Acum el a ajuns la momentul eliberării. De îndată ce ochii lui se îndreaptă în sus, nu în jos către sine însuşi, biruinţa este asigurată; căci răspunsul vine imediat: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu”. În sfârşit, sunt eliberat „prin Domnul nostru Isus Hristos”. Acum este gustată eliberarea care, la fel ca şi mântuirea, vine nu prin eforturile personale, ci prin Hristos. Vom remarca faptul că, dacă în versetele precedente nu avem altceva decât „eu”, acum acest „eu” dispare şi peste tot este numai „Hristos”. Binecuvântată eliberare! Acum eul este înlăturat şi refuzat, iar în locul său este aşezat Hristos; şi vom vedea în continuare că în El avem răspunsul la orice nevoie a noastră; căci prin Dumnezeu suntem „în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (1. Corinteni 1:30 ).
Însă înainte ca Duhul lui Dumnezeu să înceapă a prezenta partea binecuvântată a sufletului eliberat, mai este adăugat un lucru: „Astfel, deci, cu mintea eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea păcătoasă slujesc legii păcatului”. Aceste cuvinte ne servesc deopotrivă ca învăţătură şi ca avertisment. Ele ne învaţă că întotdeauna, atâta vreme cât ne vom afla aici, oricare ar fi progresele noastre, vom avea în noi aceste două naturi; şi având în vedere caracterul lor, suntem avertizaţi că ele nu se vor schimba niciodată. Carnea, deşi suntem acum eliberaţi de sub robia ei, va rămâne mereu carne şi niciodată nu va putea fi schimbată sau îmbunătăţită. Vrăjmaşul acesta nu poate fi făcut inexistent, nici schimbat într-un prieten; însă noi îi cunoaştem acum caracterul, şi de asemenea cunoaştem adevărata sursă a puterii noastre, de aceea veghem în consecinţă.
Vom porni acum să arătăm rezultatele minunate care pot constitui partea sufletului eliberat. Ele sunt: ODIHNA, PUTEREA şi CONSACRAREA. Vom privi la fiecare din ele pe rând şi în detaliu.
ODIHNA. Aceasta nu reprezintă doar odihna care urmează încetării conflictului cu păcatul din noi, ci şi acea odihnă pozitivă care decurge din cunoaşterea eliberării. De aceea, primele versete din Romani 8 sună aşa: „Acum deci nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”. Această afirmaţie nu înseamnă doar că cel credincios este scăpat de orice condamnare, ci mai degrabă semnifică descoperirea că cei care sunt în Hristos Isus sunt eliberaţi de orice posibilitate de a fi condamnaţi. Acesta este punctul binecuvântat la care sufletul a ajuns acum. Haideţi să examinăm un pic ce înseamnă acest lucru. Acum deci credinciosul cunoaşte că a fost scos din vechea sa poziţie şi stare, şi că a fost adus într-un loc nou înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care a înviat dintre cei morţi şi Se află într-o sferă nouă, unde moartea şi condamnarea nu pot pătrunde. Prin moartea împreună cu Hristos, aşa cum am arătat deja, credinciosul este disociat de omul dintâi – de Adam; aşa încât acum, socotindu-se pe sine mort faţă de păcat, se consideră de asemenea viu pentru Dumnezeu în Hristos Isus. În moartea lui Hristos, Dumnezeu a judecat, o dată pentru totdeauna, păcatul în carne – a judecat rădăcina şi tulpina lui; iar legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, ca înviat din moarte, l-a eliberat pe credincios de legea păcatului şi a morţii. Păcatul şi moartea au de-a face doar cu aceia care sunt în carne; şi de vreme ce credinciosul nu este în carne (vers.9), ci în Duhul, el îşi are poziţia acolo unde domneşte legea Duhului de viaţă în Hristos Isus.
Suntem deci, repet, într-o poziţie nouă – într-un loc unde (fiindcă suntem în Hristos Isus cel înviat) carnea, şi deci condamnarea, nu au nici un cuvânt de spus. Aşa cum sângele lui Hristos ne-a curăţit de vina noastră, la fel în moartea lui Hristos (căci am fost, prin harul lui Dumnezeu, asociaţi cu Domnul în moartea Sa), păcatul, carnea, şi-a aflat judecata totală. Iar noi, aflaţi acum în Hristos, suntem complet eliberaţi şi la adăpost de orice condamnare. Ne putem odihni deci în Acela în care suntem înaintea lui Dumnezeu.
Sufletul descoperă însă acum şi un alt lucru. Care a fost motivul întregii lui dureri şi tulburări? Propria lui stare – acea stare izvorâtă din prezenţa păcatului în el. Acum învăţăm că important este nu ceea ce suntem noi, ci ceea ce Hristos este. Este Dumnezeu satisfăcut cu ceea ce Hristos este? Atunci putem fi şi noi satisfăcuţi, căci suntem, aşa cum am arătat deja, în El, iar poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu este marcată de ceea El este, nu de ceea ce suntem noi. În Hristos, deci, avem o poziţie care corespunde gândurilor lui Dumnezeu Însuşi, aşa că El ne poate privi acum cu aceeaşi plăcere cu care-L priveşte pe Fiul Său. Suntem acceptaţi în Cel Preaiubit. Prin urmare, dacă orice dorinţă a inimii lui Dumnezeu este acum satisfăcută, ce-am putea noi dori mai mult decât atât? Suntem, în noua noastră poziţie, atât de perfecţi pe cât ne poate face Dumnezeu, de aceea şi odihna noastră este perfectă. În ce priveşte carnea, am învăţat deja că nu poate fi mai rea decât este, şi că nu o vom putea îmbunătăţi vreodată; cu privire la poziţia noastră în Hristos, am fost învăţaţi că Dumnezeu Însuşi este satisfăcut cu noi, de vreme ce suntem înaintea Lui în toată perfecţiunea lui Hristos, ca Om glorificat. Nu este posibil să dorim mai mult, şi astfel ne bucurăm de o odihnă desăvârşită – odihna în Hristos; căci aşa cum am putut, prin har, să-L acceptăm pe Hristos ca Înlocuitor al nostru pe cruce, ne bucurăm acum să-L putem accepta ca Reprezentant al nostru înaintea lui Dumnezeu, înlocuindu-ne pe noi înşine. Ochii lui Dumnezeu se odihnesc asupra Lui, la fel şi ochii noştri, şi astfel în comuniune cu inima lui Dumnezeu găsim o odihnă adevărată şi de nezdruncinat.
O altă consecinţă binecuvântată urmează imediat. Încetând să ne mai ocupăm cu noi înşine (căci pe acest drum nu am găsit decât trudă zadarnică şi un chin amar), ne bucurăm acum să fim ocupaţi doar cu Hristos. Fiindcă ceea ce este El determină ceea ce sunt eu înaintea lui Dumnezeu, îmi găsesc plăcerea să urmăresc perfecţiunile şi gloriile Sale morale, să meditez la fiecare rază din slava lui Dumnezeu care străluceşte pe faţa Sa (2. Corinteni 4:6 ). Făcând acest lucru, sunt încetul cu încetul transformat spre asemănarea cu El, prin puterea Duhului, chiar în timp ce mă aflu aici în această lume (2. Corinteni 3:18 ). Cufundat în admiraţia pentru Acela a cărui faţă, spre deosebire de a lui Moise, este acum descoperită, cresc zilnic în asemănarea cu El, în timp ce aştept revenirea Lui, când voi fi ca El, căci Îl voi vedea aşa cum este.
Prin urmare Îl avem pe Hristos ca măsură a poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu, ca Obiect al inimii noastre şi ca Acela după a cărui înfăţişare sunt transformat în fiecare zi. De ce altceva ar mai avea nevoie sufletul meu? De nimic. Sunt cu totul satisfăcut şi mă bucur de o odihnă perfectă.
PUTEREA. „Voi nu sunteţi în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9 ). Da, oricine este în Hristos este locuit de Duhul Sfânt, care constituie puterea pentru umblare, luptă, slujbă şi închinare. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci am putea fi tentaţi să exclamăm: „E bine că suntem în Hristos Isus, dar cum am putea să facem faţă pornirilor cărnii care se află încă în noi?” Răspunsul se găseşte în versetul 13: „Dacă prin Duhul daţi morţii faptele trupului, veţi trăi”. Puterea deci ne este oferită potrivit cu toate nevoile noastre, pentru a fi capabili astfel să ne bucurăm de privilegiile locului în care am fost aduşi, şi totodată să refuzăm orice lucru care ar căuta să ne priveze de binecuvântările noastre.
Nu trebuie să uităm niciodată că această putere nu acţionează independent de starea noastră spirituală. De fapt, nici nu ar trebui să dorim ca ea să acţioneze altfel. Duhul Sfânt locuieşte în noi, astfel încât trupurile noastre sunt temple ale Lui. Prin urmare, dacă suntem neatenţi, neveghetori, indiferenţi, dacă vom căuta plăcerile lumii acesteia mai degrabă decât pe Hristos, dacă, într-un cuvânt, întristăm în vreun fel – fie cu vorba, fie cu privirea sau cu fapta – pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, atunci să nu ne aşteptăm ca El să ne folosească drept vase ale puterii Sale. Aşa ceva ar fi imposibil. Luaţi exemplul instructiv al lui Samson în această privinţă. Atâta vreme cât el şi-a menţinut separarea faţă de rău, cât timp a fost credincios nazireatului său, vrăjmaşii nu au avut nici o putere asupra lui. Ei au fost aşternutul picioarelor lui, ca să zicem aşa. Însă din momentul când, sedus de farmecele Dalilei, şi-a trădat secretul puterii, Samson a devenit la fel de neputincios ca oricare om şi a căzut îndată în mâinile vrăjmaşilor săi nemiloşi. Acţiunea Duhului Sfânt în putere, în cel credincios şi prin cel credincios, nu poate fi menţinută decât umblând în comuniune cu Dumnezeu. Dacă neglijăm judecata de sine şi o umblare în lumina în care am fost aşezaţi, lumina în care chiar Dumnezeu locuieşte, vom aştepta în zadar arătarea în noi înşine a puterii Duhului Sfânt, deşi, bineînţeles, El, ca Persoană, nu Se va depărta de la noi. Dar, de cealaltă parte, dacă ochiul nostru este curat (simplu) – iar un ochi simplu nu-L poate vedea decât pe Hristos – dacă El este obiectul vieţii noastre, atunci Duhul Sfânt, nemaifiind întristat, ne va susţine în orice poziţie în care ne-am afla şi ne va face biruitori în orice conflict în care am fi angajaţi. Dacă firea păcătoasă va încerca să-şi reia stăpânirea, El ne va da puterea s-o refuzăm, s-o tratăm ca pe un vrăjmaş deja condamnat de către Dumnezeu; dacă lumea va încerca să ne farmece cu glasul ei, El ne va aduce aminte de adevăratul ei caracter în lumina crucii lui Hristos, şi farmecele ei vor dispărea; dacă Satan ne va ataca, El ne va da putere să ne împotrivim lui şi diavolul va fugi de la noi.
Un alt lucru care trebuie bine ţinut minte este că nu trebuie să ne aşteptăm să conştientizăm această putere. Acesta este un lucru care-i face pe mulţi să se împiedice. Ei vor să simtă puterea, iar când n-o simt concluzionează că sunt într-o stare nepotrivită pentru exercitarea ei. Nu există o mai mare greşeală. De cealaltă parte, Domnul, ca în cazul lui Pavel ilustrat în 2. Corinteni 12 , este nevoit să-i zdrobească pe slujitorii Săi, să le trimită un ţepuş în carne, să aducă moartea asupra lor în orice formă şi aspect (vezi şi 2. Corinteni 4 ), pentru ca astfel să-i convingă de neputinţa lor completă, pentru a-i învăţa lecţia că puterea Sa este făcută desăvârşită în slăbiciune. Deci, când suntem slabi, atunci suntem tari, fiindcă pe măsură ce ne simţim slăbiciunea devenim dependenţi, şi doar când suntem dependenţi suntem întăriţi cu puterea Celui pe care ne bazăm.
Aş dori să accentuez un alt lucru. Nu trebuie să ne aşteptăm să simţim întotdeauna puterea, măcar că suntem dependenţi. Pavel le scrie corintenilor: „Şi eu am fost printre voi în slăbiciune, în temere şi în mare cutremur” (1. Corinteni 2:3 ). Totuşi se vede limpede în această epistolă, ca şi în relatarea istorică a şederii sale în Corint (Fapte 18 ), că el a fost în această perioadă, într-un fel foarte special, vasul unei puteri extraordinare în slujirea Cuvântului. La fel vor sta lucrurile şi astăzi cu slujitorii Domnului. Cât de adesea constată ei că, după o perioadă de slăbiciune şi de incompetenţă acut simţite în predicarea Cuvântului, acesta a fost timpul în care Domnul i-a folosit cel mai mult pentru binecuvântarea sufletelor! Acelaşi principiu se aplică oricărui sector din viaţa creştină, ilustraţii ale lui fiind uşor de găsit de-a lungul întregii Scripturi. Să privim la Ghedeon. „Ah, Domnul meu, cu ce să scap pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu. Domnul i-a zis: Eu voi fi negreşit cu tine şi vei bate pe Madian ca pe un singur om” (Judecători 6:13,14 ). Ghedeon, într-adevăr, nu reprezenta nimic, însă Domnul reprezenta totul, iar El putea lucra acolo unde cineva îşi simţea nimicnicia. La fel, dacă Domnul este să-Şi arate puterea în noi şi prin noi, trebuie să refuzăm orice formă de dependenţă de noi înşine, să renunţăm la orice lucru natural care chiar ne-ar fi de folos în lucrare sau în luptă, pentru ca astfel să fim dependenţi numai şi numai de puterea divină a Duhului Sfânt.
Este de asemenea o greşeală să presupunem că vom fi înzestraţi, ca să zicem aşa, cu puterea spirituală. Dumnezeu niciodată nu oferă o rezervă de putere slujitorilor Săi, din care ei să poată lua din când în când, până o folosesc pe toată. Puterea este întotdeauna în El Însuşi, nu în ei, de aceea ne este dată doar moment cu moment, potrivit nevoii, în măsura în care umblăm alături de El şi în dependenţă. Deci cel care astăzi este viteaz şi tare, mâine poate fi slab şi timid. Aşa au stat lucrurile cu Ilie. În 18 , când s-a confruntat cu o adevărată armată a închinătorilor lui Baal, care erau foarte îndrăzneţi din pricină că se ştiau la adăpostul protecţiei şi favorii împăratului, Ilie, singur şi în slăbiciune, s-a ridicat deasupra împrejurării, i-a provocat pe acei apostaţi şi s-a sprijinit doar pe Dumnezeu, cu scopul proslăvirii numelui Său. El a fost din belşug susţinut de puterea divină şi a repurtat o biruinţă splendidă, chiar în garnizoana lui Satan, ca să zicem aşa. Dar ce găsim în capitolul următor? Acelaşi Ilie fuge acum dinaintea ameninţărilor ticăloasei Izabela! Ah, el a uitat pentru moment de sursa puterii sale şi, în consecinţă, viteazul de ieri este astăzi mai slab decât un copilaş. Vedem deci că menţinerea unei dependenţe constante este condiţia necesară pentru o putere spirituală continuă. Dacă uităm acest lucru, Satan va reuşi adesea să ne dea de ruşine.
Există deci, aşa cum oricine va fi de acord, condiţii pentru exersarea puterii pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei ai Săi prin Duhul Sfânt. Conştienţi fiind de acest lucru, putem accentua faptul că puterea este mai mult decât suficientă pentru orice împrejurare şi nevoie. Citim astfel în Romani 8 despre aceia care umblă potrivit Duhului, care sunt călăuziţi de Duhul; care prin Duhul fac să moară faptele trupului; pe care Duhul îi ajută în slăbiciunile lor, şi pentru care El mijloceşte cu suspine negrăite. În alte locuri din Scriptură găsim că Duhul Sfânt ne face capabili să biruim carnea, lumea şi pe Satan (Galateni 5:16-25 ; Efeseni 6:17,18 ; 1. Ioan 2:14-27 , etc.); că prin El putem înţelege şi comunica altora Cuvântul (1. Corinteni 2 ); că prin puterea Lui de bucurăm de acces la Dumnezeu Tatăl (Efeseni 2:18 ); că, într-un cuvânt, fie pentru umblare, luptă, mărturie (Fapte 4 ), sau închinare (Efeseni 5:18,19 ; Filipeni 3:3 ), singura şi întreaga noastră putere este reprezentată de Duhul Sfânt.
Acum, ţinând cont că aceasta este învăţătura privitoare al subiectul nostru, nu este oare adevărat că există pericolul de a uita practica legată de ea? Sunt mulţi dintre cei ai Domnului care şi-au cunoscut slăbiciunea într-o anume măsură, dar care nu cunosc aproape nimic despre sursa de putere a Duhului Sfânt. Sunt alţii care cred în această sursă, dar care nu se pricep deloc să se alimenteze din ea. De asemenea, există unii care acţionează ca şi cum totul ar depinde doar de ei înşişi. Să fim deci sinceri şi să ne întrebăm dacă aceste lucruri, pe care le-am analizat până acum, sunt adevărate; iar dacă sunt, să nu ne găsim liniştea până când nu vom cunoaşte şi noi în mod practic ce înseamnă să fim canale pentru manifestarea puterii divine în această lume. Şi dacă avem dorinţa să glorificăm în acest fel numele Domnului nostru, vom descoperi curând că Dumnezeu va binevoi să ne folosească exact în măsura în care umblăm în dependenţă de El şi în ascultare de cuvântul Său.
CONSACRAREA. Cred că este evident pentru toţi faptul că în general se vede în mijlocul creştinilor dorinţa pentru o consacrare mai deplină faţă de Domnul. Chiar dacă multe aşa-zise mişcări creştine de „sfinţire” au amestecat o anumită doză de adevăr cu multe erori, au fost totuşi suflete care au găsit parţial ceea ce căutau şi au dobândit o anume doză de binecuvântare spirituală. Asta deoarece Dumnezeu binecuvântează sufletele nu potrivit cu măsura lor de înţelegere, ci cu nevoia simţită de ele. Oriunde cei credincioşi şi-au pus cu adevărat nădejdea în Domnul, ei au primit răspuns la nevoile lor simţite; şi mulţi, din acel moment, au intrat într-o viaţă de pace şi de libertate înaintea lui Dumnezeu. Poate ei încă mai folosesc termeni care nu sunt exacţi din punct de vedere scriptural; poate nu au o idee corectă despre relaţia în care se află faţă de Domnul lor; poate încă nu cunosc harul deplin al lui Dumnezeu în răscumpărare, nici nădejdea binecuvântată a revenirii Domnului. El însă are în inimile lor un loc pe care nu l-a mai avut niciodată şi devine astfel deopotrivă Obiectul pentru suflet şi Centrul în jurul căruia ei gravitează; iar consecinţa este o binecuvântare negrăită. Sunt deplin de acord cu toate acestea. Singurul lucru pe care aş dori să-l subliniez, în vederea căpătării unei binecuvântări încă şi mai mari, este importanţa înţelegerii gândurilor lui Dumnezeu Însuşi cu privire la consacrarea celor ai Săi.
Aceasta deci este întrebarea pe care o avem înainte: Ce este consacrarea? Ideea generală este că ea ar consta în a ne preda în întregime lucrării pentru Dumnezeu. Câteodată se spune că acest lucru poate fi realizat printr-un act al voinţei, astfel încât, printr-o hotărâre fermă şi constantă, o dată pentru totdeauna, să ne oferim pe noi înşine Domnului în totalitate, trup şi suflet. Sunt ţinute chiar strângeri unde cei prezenţi sunt îndemnaţi ca, acolo şi atunci, să se dedice pe ei Domnului în felul acesta.
Este foarte posibil ca atunci când un suflet se află conştient în prezenţa lui Dumnezeu (cum este cazul de multe ori în astfel de strângeri pomenite mai sus), o anume piedică, vreun păcat sau vreun obicei nepotrivit, să fie aduse la lumină şi în consecinţă mărturisite şi judecate. Fără îndoială că urmarea va fi binecuvântarea sufletului respectiv. Acest lucru însă nu înseamnă consacrare. Atunci rămâne întrebarea noastră: Se găseşte în Scriptură o astfel de predare sau punere de o parte a noastră înşine?
Primul lucru ce trebuie remarcat este că asemenea îndemnuri presupun existenţa unei puteri în noi – adică suntem priviţi ca fiind competenţi să atingem acest scop propus. Realitatea însă este că, aşa cum am văzut în Romani 7 , nu putem să facem, prin noi înşine, binele pe care-l dorim; suntem cu totul neputincioşi să facem ceva pentru Dumnezeu prin propriile puteri.
Dar, va întreba cineva, nu suntem chemaţi să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu şi să-I prezentăm trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută?
Cu siguranţă că da; însă aceste locuri din Scriptură nu aprobă în nici un fel gândul despre consacrare de mai sus. Pentru a vedea acest lucru, haideţi să examinăm puţin semnificaţia lor. Primul se află în Romani 6 . Adevărul exprimat în acest capitol este moartea noastră împreună cu Hristos, alături de faptul că, fiind morţi împreună cu Hristos, suntem eliberaţi de păcat (vers.1-7). Apostolul spune apoi: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristos, fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus. Deci, păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultaţi de poftele lui. Să nu daţi păcatului mădularele voastre ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har” (Romani 6:8-14 ). Deci nu numai că suntem văzuţi ca morţi împreună cu Hristos şi eliberaţi de păcat, dar trebuie de asemenea să ne socotim vii pentru Dumnezeu (de vreme ce Hristos a murit pentru păcat o singură dată, iar acum trăieşte pentru Dumnezeu) în Hristos Isus, Domnul nostru. Eliberaţi fiind de păcat, trupurile noastre nu trebuie să mai fie sub dominaţia lui; prin urmare ni se spune să nu dăm mădularele noastre păcatului ca instrumente ale nedreptăţii, ci să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca vii din morţi; altfel spus, ca unii care am murit împreună cu Hristos, dar care avem o viaţă nouă în El ca înviat din moarte.
Prin ce putere, deci, poate fi împlinit un astfel de lucru? Prin puterea voinţei? Nu, ci trebuie să ne socotim pe noi înşine morţi; prin urmare, totul se realizează prin Duhul Sfânt în puterea vieţii noi pe care o avem în Hristos cel înviat. Mai trebuie notat că apostolul foloseşte imaginea unui slujitor pentru a ne spune că, fie în ce priveşte păcatul, fie în ce priveşte dreptatea, el vorbeşte potrivit omului, din pricina slăbiciunii cărnii noastre. De fapt, chestiunea aici priveşte trupurile noastre – sau mădularele noastre. Acum, având parte de moartea lui Hristos, nu mai suntem slujitori ai păcatului – suntem eliberaţi de el. Ce vom face deci cu mădularele noastre? Răspunsul se găseşte în îndemnul la care tocmai am privit. Ele trebuie să devină unelte ale dreptăţii pentru Dumnezeu; căci dacă, pe de o parte, ne socotim pe noi înşine morţi faţă de păcat, trebuie, de cealaltă parte, să ne considerăm vii pentru Dumnezeu prin Hristos Isus; iar adevărul conţinut în acest capitol decurge din acest verset 11.
Îndemnul din Romani 12:1 stă în legătură cu învăţătura din capitolul 6, deşi el este adresat pe baza adevărului prezentat până la sfârşitul capitolului 8. „Vă îndemn, dar, fraţilor”, spune apostolul, „pentru îndurările lui Dumnezeu”. Îndurările sunt cele cuprinse în răscumpărare şi care au fost detaliate în această epistolă. Apostolul ne aminteşte de ceea ce Dumnezeu este pentru noi în Hristos, de ceea ce El a făcut pentru noi, şi acesta constituie temeiul pe care el ne îndeamnă să ne aducem trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ceea ce constituie slujirea noastră înţeleaptă. Vedem din nou că îndemnul, ca şi în capitolul 6, are referire la trupurile noastre – trupuri care, să ne amintim, au fost izbăvite din robia păcatului şi care, potrivit cu învăţătura capitolului 8, sunt acum locuite de Duhul Sfânt. Acest lucru ne ajută să înţelegem ce vrea să spună apostolul. Acum nu mai trebuie să aducem o jertfă moartă şi s-o punem pe altarul lui Dumnezeu, aşa cum făceau preoţii în vechime; ci prin puterea Duhului Sfânt, noi aducem o jertfă vie – deci una continuă, care trebuie adusă lui Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm pe acest pământ. Dar, întreb iarăşi, cum poate fi împlinit un astfel de lucru? Printr-un act de voinţă? Nu, căci ar fi imposibil. Mai degrabă el este împlinit prin aplicarea morţii, a acelui adevăr din Romani 8:10 . „Dacă Hristos este în voi, trupul este mort din pricina păcatului”. Hristos este la cârma trupurilor noastre, nu noi înşine. De acest aspect ne vom ocupa pe larg mai târziu. Deci această jertfă pe care o aducem astfel este deopotrivă una sfântă, plăcută lui Dumnezeu, cât şi slujirea noastră înţeleaptă – recunoaşterea a ceea ce se cuvine lui Dumnezeu pe temeiul răscumpărării. Cu alte cuvinte, trupurile noastre aparţin Celui care ne-a răscumpărat; însă acceptarea acestui adevăr implică prezentarea lor către Dumnezeu, clipă de clipă, ca o jertfă vie, astfel ca El să le poată folosi pentru slava Sa în mărturia pentru Fiul Său preaiubit.
După ce am stabilit semnificaţia acestor locuri din Scriptură, vom încerca acum să vedem ce înseamnă consacrarea cu adevărat. În acest scop, propun să analizăm două pasaje, unul în Vechiul Testament, iar celălalt în Romani 8 . Vom privi mai întâi la pasajul în care se relatează consacrarea lui Aaron şi a fiilor săi în slujba preoţiei (Exod 29 ). Fără a mai intra în detalii, voi puncta semnificaţia ritualurilor care au însoţit această lucrare. Ei au fost, mai întâi de toate, spălaţi cu apă (vers.4), imagine a naşterii din nou – naşterea din apă şi din Duhul (Ioan 3:5 ); mai exact, imagine a lucrării cuvântului într-un suflet prin puterea Duhului Sfânt. Apoi, ei sunt aduşi în sfera eficacităţii jertfei pentru păcat; păcatele lor au fost, în imagine, transferate asupra viţelului prin punerea mâinilor lor pe capul acestuia. Prin urmare, judecata cade asupra viţelului; sângele este pus pe coarnele altarului, iar carnea viţelului, pielea lui, etc., sunt arse afară din tabără (vers.10-14). Păcatele lor sunt astfel înlăturate. Apoi sunt aduşi înaintea lui Dumnezeu în toată acceptarea de care s-a bucurat arderea-de-tot (vers.15-18).
Toate acestea s-au petrecut pentru a-i face apţi în vederea consacrării. În cele ce urmează, avem consacrarea însăşi. Mai întâi este pus sângele pe vârful urechii lor drepte şi pe degetul mare de la mâna şi piciorul lor drept; restul sângelui a fost stropit în jurul altarului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, în virtutea jertfei lui Hristos, cere, potrivit cu valoare sângelui Său preţios, o devotare completă a slujitorilor şi preoţilor Săi. Aceştia, fiindcă beneficiază de valoare acestui sânge scump, trebuie deci să asculte, să acţioneze şi să umble doar pentru Dumnezeu. Fiind cumpăraţi cu un preţ, ei trebuie să-L glorifice pe El în trupurile lor care-I aparţin Lui. Urmează apoi untdelemnul, care este stropit asupra lor şi asupra veşmintelor lor, untdelemn care semnifica puterea în care ei trebuiau să-şi împlinească slujba; nu prin energia cărnii, sau prin efortul voinţei lor, ci doar prin ungerea Duhului Sfânt.
În ceremonia care urmează găsim adevărul propriu-zis cu privire la consacrare. Cred că cititorii ştiu că toate aceste jertfe sunt imagini ale jertfei lui Hristos; în lumina acestui lucru, să analizăm ceea ce s-a făcut cu berbecul pentru consacrare. Diferite părţi din acest berbec, împreună cu turtele frământate cu untdelemn, au fost puse în mâinile lui Aaron şi ale fiilor săi, iar apoi au fost legănate într-o parte şi în alta ca jertfă legănată înaintea Domnului. Mâinile lor erau pline cu Hristos – cu Hristos văzut în devotamentul vieţii Sale, aşa cum arată azimile (darul de mâncare); şi de asemenea cu Hristos văzut în devotamentul Său dus până la moarte, după cum ne mărturiseşte arderea-de-tot. Semnificaţia expresiei „a consacra” este „a umple mâna”; şi astfel Aaron şi fiii săi au fost consacraţi prin umplerea mâinilor lor, în imagine, cu Hristos Însuşi – cu Acela care era singura jertfă acceptată de către Dumnezeu. Mai învăţăm din acest pasaj că hrana celor consacraţi astfel era reprezentată de afecţiunile lui Hristos (pieptul), şi de puterea lui Hristos (spata); căci doar în acest fel putea consacrarea lor să fie menţinută şi manifestată.
Trecând acum la Romani 8 , vom descoperi că aici consacrarea corespunde exact, deşi având o semnificaţie mai adâncă, cu adevărul din Exod 29 . „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă”, spune apostolul, „ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. „Şi dacă Hristos este în voi, trupul este mort, din pricina păcatului; însă Duhul este viaţă, din pricina dreptăţii” (vers.9,18). În versetul 9 avem întreaga poziţie creştină, caracterizată prin faptul că creştinul are Duhul Sfânt şi este locuit de El. Expresia de aici este foarte accentuată. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos – adică, Duhul în a cărui putere Hristos Însuşi a umblat şi a lucrat pe acest pământ – nu este al Lui; nu este încă desemnat ca aparţinând lui Hristos. Orice ar fi un om, el nu poate fi numit creştin, în adevăratul sens al cuvântului, dacă nu are Duhul Sfânt. Aici ajungem în acelaşi punct (însă cu o semnificaţie mult mai largă) ca cel unde i-am văzut pe preoţii din vechime unşi cu untdelemn, în vederea consacrării propriu-zise. Prin urmare citim în versetul următor: „Dacă Hristos este în voi ...” – lucru de asemenea caracteristic creştinismului (comp. Coloseni 1:27 ). Cu alte cuvinte, credinciosul este nu doar locuit de Duhul Sfânt, ci Hristos de asemenea este în el. Domnul Isus, vorbind despre timpul când Duhul Sfânt avea să vină, spune: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, voi în Mine, şi Eu în voi”. În versetul 1 din Romani 8 ni se spune că suntem în Hristos Isus, iar în versetul 10 că Hristos este în noi, potrivit cu cuvintele Domnului nostru binecuvântat citate mai sus, cuvinte care urmau să fie înţelese doar atunci când Duhul Sfânt avea să vină. Acest adevăr că Hristos este în noi constituie sursa consacrării noastre, sau, ca să ne exprimăm altfel, consacrarea noastră decurge din faptul că Hristos este în noi. Am explicat deja că prin eliberare noi intrăm în odihnă şi în putere, iar acum vom vedea că cea de-a treia consecinţă binecuvântată este consacrarea.
Atrag atenţia asupra limbajului apostolului. „Dacă Hristos este în voi, trupul este mort din pricina păcatului, dar Duhul este viaţă din pricina dreptăţii”. Aceste cuvinte, înţelese aşa cum trebuie, definesc consacrarea. Voi încerca, cu ajutorul Domnului, să explic semnificaţia lor. Înainte de convertire, aşa cum ştim cu toţii, noi ne cârmuiam trupurile. Ele ne slujeau potrivit voinţei noastre, în vederea îndatoririlor pe care le aveam, a dorinţelor sau a plăcerilor noastre. Forţa care cârmuia totul în noi era voinţa; aceasta vrea apostolul să ne facă să înţelegem atunci când spune că înainte eram slujitori ai păcatului (Romani 6:16,17 ). Voinţa noastră constituia suprema autoritate (deşi dirijată şi înrobită de Satan prin intermediul cărnii). Nu că am fi fost în vreun fel liberi, căci oricine comite păcat este robul păcatului (Ioan 8:34 ), iar noi nu comiteam altceva decât păcat după păcat. Păcatul în sine este independenţă faţă de Dumnezeu, este fărădelege, aşa cum îl numeşte Duhul lui Dumnezeu (1. Ioan 3:4 ); adică, a nu avea nici o lege decât eul şi dorinţele acestuia.
Aceasta era starea noastră, însă acum citim: „Dacă Hristos este în voi, trupul este mort din pricina păcatului”. Cu alte cuvinte, dacă voinţa acţionează, tot ce se produce este păcat; acum că Hristos este în noi, ne socotim trupul ca fiind mort, ca să nu îl mai folosim noi potrivit voinţei noastre, ci ca Hristos să facă uz de el ca vas pentru exprimarea voinţei Lui. Ne socotim trupul ca fiind mort, căci dacă este să-l controlăm noi (iar prin asta am mărturisi că este viu), rezultatul va fi inevitabil păcatul. Apoi se adaugă: „Duhul este viaţă din pricina dreptăţii”. Considerându-ne trupul ca mort, de vreme ce Hristos este în noi, noi dorim acum ca El, şi nu păcatul, să fie stăpânul acestui trup; de asemenea, considerăm activitatea Duhului, care locuieşte în noi, ca singura viaţă pe care trebuie să o cunoască un creştin, dacă vrem să fim umpluţi cu roada dreptăţii care este prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu (vezi Filipeni 1:11 ). Prin urmare, dreptatea practică poate fi produsă în vieţile noastre doar atunci când trupul este socotit a fi un vas al lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt.
Voi prezenta acum câteva aspecte care-l vor ajuta pe cititor să înţeleagă, într-un mod simplu, adevărul despre consacrare. Am arătat deja consacrarea ca însemnând controlul deplin pe care Hristos îl are asupra trupului celui credincios, aşa încât acest trup să nu fie altceva decât un instrument pentru exprimarea Lui Însuşi. Două locuri din Scriptură vor face şi mai limpede acest adevăr. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20 ). Acelaşi apostol scrie: „Purtăm întotdeauna în trup omorârea Domnului Isus, ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10 ). În aceste două pasaje avem exprimat acelaşi lucru – că doar Hristos trebuie să Se manifeste în trupurile celor ai Săi. Diferenţa este că, în primul dintre ele, eul este în întregime dat la o parte – „nu eu, ci Hristos”; în timp ce în al doilea, este prezentat mijlocul prin care se realizează manifestarea vieţii lui Isus. Aceasta este deci consacrarea – Hristos ia locul eului; El domneşte în trupul credinciosului şi îl foloseşte ca vas al manifestării Lui Însuşi în mijlocul întunericului din această lume.
Poate ar fi de ajutor acum să vedem cum se poate ajunge la această consacrare – dorinţa oricărui credincios sincer. Am arătat faptul că fiecare dintre noi L-am acceptat pe Hristos, prin harul lui Dumnezeu, ca înlocuitor al nostru pe cruce; iar atunci când suntem conduşi în adevărul eliberării, Îl acceptăm cu aceeaşi bucurie ca să ne ia locul înaintea lui Dumnezeu. Acum trebuie să facem un pas mai departe şi să-L acceptăm în locul eului nostru, ca viaţă a noastră în această lume. Ca şi apostolul, trebuie să spunem: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Aceasta conduce la lepădarea eului în orice formă şi caracter al lui, fiindcă am învăţat că eul este în întregime rău. Hristos va deveni apoi motivul, obiectul şi scopul a tot ceea ce spunem şi facem. El Însuşi, măcar că a fost întotdeauna Cel desăvârşit, a mers mai întâi pe acest drum. Niciodată n-a vorbit propriile Lui cuvinte; n-a vorbit şi n-a acţionat de la El Însuşi, adică acţiunile şi cuvintele Sale nu şi-au avut originea în El (Ioan 5:19 ; 14:10 ). Ele toate au fost de la Tatăl Său; sau, aşa cum El Însuşi a zis: „Tatăl, care locuieşte în mine, El face lucrările acestea”. Urmând acelaşi principiu, El trebuie să producă în noi, prin puterea Duhului Său, cuvintele şi acţiunile noastre, ca ele să fie o mărturie pentru El şi pentru gloria Sa.
Noi însă avem piedici înăuntru – în timp ce El nu a avut nici o astfel de piedică. Domnul a fost un vas perfect, de aceea a putut spune: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. Noi avem încă firea păcătoasă înăuntru nostru, iar ea pofteşte întotdeauna împotriva Duhului şi caută să-I împiedice lucrarea şi puterea în suflet. Am văzut deja că „purtăm întotdeauna în trup omorârea Domnului Isus” şi că trebuie, prin Duhul, să dăm morţii faptele trupului. Cu alte cuvinte, este nevoie de o constantă aplicare a morţii la tot ceea ce suntem, dacă dorim să-L manifestăm pe Hristos; iar puterea pentru acest lucru stă în Duhul Sfânt pe care-L avem. De exemplu, să presupunem că sunt expus ispitei şi sunt tentat să cedez în vreun fel păcatului; dacă îmi iau privirea de la mine însumi şi o aţintesc asupra lui Hristos, dacă îmi aduc aminte că prin har am fost făcut una cu El în moartea Sa, găsesc putere ca prin Duhul să refuz propunerea cărnii, să mă socotesc mort faţă de păcat. În felul acesta Hristos Îşi păstrează locul de întâietate şi El este cel care trăieşte şi vorbeşte prin mine, în locul meu. De aceea avem îndemnul de a nu întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Efeseni 4:30 ); căci orice îngăduire a cărnii Îl întristează, iar eu nu numai că întunec exprimarea lui Hristos prin mine, dar îmi pierd şi puterea.
Prin urmare, chiar dacă încep prin a-L accepta pe Hristos ca viaţă a mea în locul eului, consacrarea nu poate fi menţinută decât printr-o atitudine constantă – zilnică, de fiecare oră – de judecată de sine în prezenţa lui Dumnezeu. Ceea ce dă pe faţă totul este lumina, iar dacă sunt conştient că mă aflu în aceeaşi lumină ca Dumnezeu Însuşi, voi detecta imediat tot ceea ce nu se potriveşte acestei lumini; apoi, dacă mă judec, mărturisindu-mi greşeala, comuniunea este restabilită, iar consacrarea este astfel menţinută (vezi 1. Ioan 1 ). Consacrarea deci nu înseamnă deloc acel act singular de a mă preda, ci vedem că ea începe cu acceptarea lui Hristos în locul eului, dându-I Lui locul de întâietate, şi este menţinută prin tăgăduirea continuă a cărnii prin puterea Duhului Sfânt. Aceasta este consacrarea către care Dumnezeu, în îndurarea Lui infinită, conduce sufletul eliberat.
Ar mai trebui adăugat că această consacrare nu va fi niciodată completă atâta vreme cât ne vom afla aici pe pământ. Domnul Isus Însuşi este singurul consacrat cu desăvârşire; şi El constituie modelul după care noi trebuie să fim formaţi. Consacrarea noastră acum este în proporţie cu cât de mult ne asemănăm Lui – nici mai mult, nici mai puţin. De aceea este o greşeală să vorbim despre a fi în întregime consacrat, şi o greşeală încă şi mai mare să afirmăm că la consacrare se ajunge instantaneu printr-un singur act de predare. Domnul, în rugăciunea Sa către Tatăl, în ajunul răstignirii Sale, a spus: „Eu Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19 ). El a fost întotdeauna adevăratul Nazireu, în întregime separat pentru Dumnezeu, însă acum urma să Se sfinţească, adică să Se pună pe Sine deoparte pentru Dumnezeu într-un fel nou, ca Om glorificat. Astfel El a devenit standardul sfinţirii noastre, adică al sfinţirii noastre practice. Prin urmare El spune: „ca ei să fie sfinţiţi prin adevăr” – prin adevărul a ceea ce este El ca sfinţit, ca pus deoparte în glorie. În consecinţă, această sfinţire este progresivă pentru noi – proporţională cu puterea „adevărului” în sufletele noastre.
Cum se realizează acest lucru, ni se explică de către apostolul Pavel. „Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2. Corinteni 3:18 ). Avându-L înaintea sufletelor noastre pe Hristos în glorie, descoperit în totul aşa cum este El acolo, privim întreaga slavă a lui Dumnezeu arătată pe faţa Lui, toate perfecţiunile morale, suma excelenţei de ordin spiritual a lui Dumnezeu, toate acestea concentrate şi manifestate în Cel glorificat. Ocupaţi fiind cu El ca obiect al contemplării şi plăcerii noastre, suntem, prin puterea Duhului Sfânt, în mod gradat (căci este din slavă în slavă) transformaţi după chipul Celui pe care-L privim. Repet însă, niciodată nu vom atinge aici asemănarea perfectă cu El; căci doar atunci când Îl vom vedea vom fi aşa cum este El (1. Ioan 3:2 ). Manifestarea vieţii Lui în trupurile noastre va fi exact în proporţia asemănării noastre cu El. Prin urmare, în ce priveşte sfinţenia perfectă, nu putem cunoaşte odihnă în a o atinge aici pe pământ, căci nu o vom atinge câtă vreme ne aflăm aici. Să nu uităm niciodată că sfinţenia de care Scriptura vorbeşte este conformitatea deplină cu Hristosul glorificat. Aceasta este sfinţenia scripturală şi, prin harul lui Dumnezeu, putem progresa în ea zilnic; însă va fi a noastră pe deplin doar când Îl vom vedea pe Domnul nostru binecuvântat faţă în faţă. În acelaşi timp, cei care au învăţat adevărul despre răscumpărare şi au intrat astfel în bucuria eliberării, vor avea doar o singură dorinţă, anume ca Hristos, şi numai El, să-Şi aibă locul Său de supremaţie şi de domnie completă asupra inimilor şi vieţilor lor.
În concluzie, putem puncta pe scurt trăsăturile credinciosului consacrat. Mai întâi de toate, el nu mai are nici o voinţă. Întocmai ca apostolul, el spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Fiind răstigniţi împreună cu Hristos, voinţa nu-şi mai are locul înaintea lui Dumnezeu, iar noi o socotim ca deja judecată şi îi refuzăm acţiunile. Voia lui Hristos este singura noastră lege; noi suntem ai Lui, ca El să ne folosească doar aşa cum doreşte. De asemenea, credinciosul consacrat caută ca doar Hristos să fie înălţat. Privindu-l din nou pe apostolul Pavel în închisoare, atunci când putea fi executat dintr-o clipă într-alta, vedem că aşteptarea şi nădejdea lui erau că nu va fi dat de ruşine deloc, ci că şi atunci, ca întotdeauna, Hristos avea să fie preamărit în trupul său, fie prin viaţă, fie prin moarte. Eul dispăruse complet dinaintea lui şi gloria lui Hristos îi umplea sufletul. Mai vedem că Hristos constituia totul, motivul şi scopul vieţii apostolului – o dovadă sigură a consacrării sale. „Pentru mine”, spune el, „a trăi este Hristos”. Şi fiindcă a muri era un câştig, el nu ştia ce să aleagă, tocmai pentru că Hristos era totul pentru el şi doar El ştia cum Îl putea sluji apostolul cel mai bine. În sfârşit, nădejdea lui era să fie cu Hristos. Când Hristos este obiectul afecţiunilor noastre, dacă El ne umple inimile, nu putem decât să aşteptăm să fim cu El. Unde este comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră; iar inima tânjeşte întotdeauna să fie acolo unde este comoara ei. Prin urmare, dacă moartea este la orizontul credinciosului consacrat, el va spune împreună cu Pavel: „Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine”. Dacă are înainte viaţa, nu moartea, atunci el va trăi în puterea nădejdii binecuvântate a revenirii Lui, ca să fie cu Domnul său pentru totdeauna. Căci aceasta este nădejdea pe care El Însuşi o aşează înaintea sufletului; iar dacă El spune: „Iată, Eu vin curând!”, inima credinciosului consacrat va răspunde: „Da, vino, Doamne Isuse!”.
sursa: https://comori.org/