"Auzind şi împlinind"

Categorie:  Viata de credinta
 

V-aţi gândit vreodată la modul în care copiii învaţă să folosească stiloul pentru a scrie? Mi-e greu să cred că aţi auzit vreodată de cineva care să poată scrie corect, cu prima ocazie în care foloseşte stiloul sau creionul, pe baza indicaţiilor precise şi detaliate ale profesorului. Instrucţiunile pot fi excelente atât în ce priveşte poziţia corectă a corpului, a încheieturii mâinii drepte, a cotului, a degetului mare şi a degetelor, precum şi modalitatea în care stiloul trebuie ţinut. Dar în ciuda celor mai sincere eforturi ale profesorului de a spune copilului exact ce şi cum să facă şi chiar atunci când îi arată cum să facă, în locul unui „O” rotunjit corect, apare un desen neregulat, foarte asemănător la formă cu acele insule reliefate de pe Coasta de Vest a Scoţiei aşa cum le vedem pe hartă.

„Oh” îmi veţi spune, „dar aceasta a fost doar prima încercare”. Cu siguranţă. Dar la a doua sau a treia încercare, sau chiar la a suta încercare, învăţătorul poate doar să repete în continuare indicaţiile. Progresul în arta de a scrie depinde în principal de eforturile personale ale elevului de a face exact ce i se spune. Numai prin exerciţiu continuu şcolarul îşi îmbunătăţeşte progresiv munca, încet dar sigur ajungând la perfecţiunea unui scris „îngrijit”. Dar, cel mai competent profesor care se ocupă cu predarea scrisului din lume nu va fi capabil de a obţine rezultate bune de la propria clasă fără un efort individual din partea elevilor.

Aşa cum se întâmplă cu arta scrisului, aşa se întâmplă cu toate celelalte arte, înţelegând prin artă orice lucru care este deprins doar prin practicarea activităţii respective. Instruirea privind muzica sau abilitatea de cânta la un instrument nu va produce niciodată un artist competent fără ca acesta să exerseze personal. Nu poţi spune despre o persoană că este un peisagist dacă aceasta nu a fost capabilă să folosească apa sau acuarelele în ulei. Cum am putea spune ca un om sau altul este sculptor când n-a făcut niciodată vreun modelaj sau vreo sculptură în viaţa lui? S-ar putea ca el să ştie câte ceva în mod teoretic dar artistul este omul care excelează în practică. Acesta este un principiu înţeles în multe lucruri, însă unele persoane uită uneori că este valabil şi în lucrurile lui Dumnezeu.

Bineînţeles că mă adresez vouă, tinerii mei prieteni, ca acelora care mărturisiţi că credeţi în Hristos, şi doresc să vă aduc aminte că nu veţi reuşi niciodată să avansaţi ca ucenici ai Domnului Isus dacă nu veţi lupta în mod constant să vă supuneţi cuvintelor Lui. Vă amintiţi ce El a spus: „Şi pentru ce Mă chemaţi: «Doamne, Doamne!», şi nu faceţi ce spun?” (Luca 6:46 ). Nu este suficient să ştim ce ar trebui făcut. „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13:17 ). Întradevăr, nesupunerea este o problemă foarte serioasă; pentru că citim, „Deci aceluia care ştie să facă bine şi nu-l face, aceasta îi este păcat.” (Iacov 4:17 ). Domnul de asemenea spune solemn: „Iar robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri” (Luca 12:47 ).

Pe de altă parte, găsim în Evanghelia după Ioan că Domnul adaugă o promisiune de binecuvântare specială legată de ascultare. „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte; iar cine Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Acestea sunt cuvintele Domnului. Şi El spune din nou: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el” (Ioan 14:21, 23 ).

Acum scopul pentru care vă scriu aceste lucruri este acela de a vă ruga să fiţi copii ascultători ai lui Dumnezeu şi să stăruiţi cu toată răbdarea în împlinirea voii lui Dumnezeu cu privire la voi. „Fiţi dar împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă.” (Iacov 1:22 ). Luaţi, de exemplu, problema rugăciunii. Vi s-a spus să „vă rugaţi fără încetare” ( 5:17 ). Faceţi oare aşa? Încercaţi mereu cu răbdare constantă să hrăniţi duhul de rugăciune? Nu este suficient să ne rugăm din nevoie sau din obişnuinţă.

În aceasta putem vedea o deprindere precum „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:18 ). Când citiţi un astfel de text, cu siguranţă simţiţi că rugăciunea este un obicei bun şi potrivit pentru a fi deprins. Dar obţinem oare acest lucru printr-o simplă dorinţă? Mai degrabă aceasta ar trebuie să vă îndemne la mijlociri din ce în ce mai dese la tronul harului. Doar în urma unui exerciţiu îndelungat puteţi oferi acea „rugăciune fierbinte” care „mult poate.” Cu alte cuvinte, rugăciunea primită este nu doar rezultatul auzirii cuvintelor Domnului, ci şi al împlinirii lor.
 

Obiceiul de a ne ruga.

Deseori, creştinii se comportă ca şi cum ar fi ei înşişi suficienţi pentru orice lucru, cu excepţia momentului când întâlnesc încercări dificile sau când trebuie să facă faţă unor dificultăţi mari, fapt care îi aruncă pe genunchi şi îi forţează să îşi recunoască slăbiciunea şi să ceară puterea lui Hristos.

Însă, nu acesta a fost cazul apostolului Pavel. El în mod obişnuit se baza pe har, nu pe puterea sa. El spune „nu suntem capabili prin noi înşine să gândim un lucru ca venind de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu.” Felul său obişnuit nu a fost să trăiască ca mulţi alţii, într-un spirit de independenţă neglijentă şi inconştientă până când vreo încercare majoră avea să îl facă să-şi simtă dependenţa şi să-l întoarcă la sursa lui de putere. Dar chiar şi el a trebuit să înveţe că exista o împlinire mai deplină în harul lui Hristos decât a trait sau şi-a imaginat vreodată ( 12: 9 ).

Încercarea lui zdrobitoare l-a condus la Domnul ca la singura lui resursă, iar intensitatea sentimentelor sale este văzută în rugăciunea sa fierbinte pentru eliberare: însă el nu avea nicio idee cu privire la harul care ar putea să îl susţină şi să facă din aceasta o ocazie pentru a se arăta mai deplin puterea glorioasă a lui Hristos. Totuşi, atunci când răspunsul vine, arată că, pur şi simplu, slava lui Hristos era obiectivul său, nu propria-i alinare, credibilitate sau orice altceva. Apoi, nu mai auzim nimic cu privire la suferinţa cauzată de ţepuş sau la vreo rugăciune ca solul lui Satan să fie luat de la el, ci spune: „Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos.”

sursa: https://comori.org/