Categorie: Viata de credinta
În ce clasă călătoreşti?
Călătoreşti... Călătoreşti din timp către veşnicie. Şi cine poate fi în stare să ştie cât de aproape este clipa deosebit de însemnată a încheierii călătoriei tale? Tocmai de aceea, dă-mi voie să te întreb: În ce clasă călătoreşti? Sunt numai trei.
Clasa întâi: cei care sunt mântuiţi şi care ştiu lucrul acesta.
Clasa a doua: cei care nu sunt siguri de mântuirea lor, dar care ar dori mult să fie mântuiţi.
Clasa a treia: cei care nu numai că nu sunt mântuiţi, dar sunt cu totul indiferenţi cu privire la mântuirea lor.
Se spune că un om alerga într-o staţie de cale ferată şi cu răsuflarea întretăiată şi-a luat locul în vagonul de tren, chiar în clipa când trenul era gata de plecare. „Sunteţi tare obosit!“ i-a spus un alt călător. „Da“, a răspuns omul, răsuflând din greu la fiecare două sau trei cuvinte, „dar am câştigat patru ore şi merită să alergi pentru ele“.
A câştigat patru ore! Simţea că patru ore meritau un efort serios. Dar dacă e vorba de veşnicie? Sunt azi mii de oameni pricepuţi, prevăzători, care îşi urmăresc bine propriile interese în viaţă, dar par cu totul orbi faţă de veşnicia care le stă înainte. Fără să ţină seama de scurtimea atât de cunoscută a vieţii omului aici pe pământ, fără să ţină seama de groaza judecăţii după moarte şi de posibilitatea solemnă de a se trezi în cele din urmă în iad, în prăpastia pierzării veşnice, oamenii zoresc spre un sfârşit amar, nepăsători, ca şi cum n-ar exista Dumnezeu, nici moarte, nici judecată, nici ceruri, nici iad. Dumnezeu să-ţi deschidă ochii asupra stării celei mai periculoase în care te poţi afla, pe tărâmul alunecos al unei pierzări veşnice.
Îţi dai seama sau nu, situaţia ta este cu adevărat disperată. Nu mai amâna gândul veşniciei! Amânarea este nu numai un hoţ, ci şi un ucigaş. Este mult adevăr în proverbul spaniol care spune: Calea „în curând“ duce la cetatea „niciodată“. Te rog stăruitor nu mai merge pe calea aceasta! „Astăzi este ziua mântuirii“.
Cineva va putea spune cam aşa: „Eu nu sunt indiferent faţă de starea sufletului meu. Necazul meu este cuprins într-un alt cuvânt: nesiguranţa. Eu mă aflu printre călătorii din clasa a doua“.
Indiferenţa şi nesiguranţa sunt lăstari ai aceleiaşi rădăcini: necredinţa. Indiferenţa rezultă din necredinţa cu privire la păcat şi la starea de ruină a omului, iar nesiguranţa din necredinţa cu privire la remediul suveran oferit de Dumnezeu pentru om. Şi îndeosebi pentru sufletele doritoare să fie sigure în privinţa mântuirii lor au fost scrise rândurile acestea. Îţi pot înţelege în mare măsură adânca amărăciune a sufletului. Şi ştiu că, cu cât vei fi mai cinstit în privinţa problemei acesteia atât de însemnate, cu atât setea îţi va fi mai mare, până vei ajunge să ştii sigur că eşti în adevăr mântuit, acum şi pentru veşnicie. „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?“ (Marcu 8:36 ).
Să ne gândim la un exemplu. Singurul băiat al unui tată credincios este plecat pe mare. Vine ştirea că vaporul lui a naufragiat pe nişte ţărmuri în depărtare. Cine ar putea spune chinul tatălui, până ce i se aduce vestea demnă de încredere că băiatul este viu şi nevătămat!
Şi tu eşti ca unul departe de casă. Noaptea este întunecată şi rece şi calea îţi este cu totul necunoscută. Stând la o răspântie unde se întretaie două drumuri, întrebi pe un trecător care este calea care duce la oraşul unde vrei să ajungi şi el îţi va spune că poate o anumită cale ar fi cea dreaptă şi gândeşte că ar fi bine s-o apuci pe ea. Te-ar satisface vorba lui? Sigur că nu! Trebuie să ai siguranţă în privinţa drumului, altminteri orice pas pe care l-ai face ţi-ar mări neliniştea. Nu este de mirare atunci că unii oameni n-au mai fost în stare nici să mănânce, nici să doarmă, întrucât siguranţa veşnică a sufletului lor se arăta a fi în pericol. A-ţi pierde averea este mult. A-ţi pierde sănătatea este şi mai mult. Dar a-ţi pierde sufletul este o pierdere atât de mare încât niciun om n-o poate evalua sau recupera.
Sunt trei adevăruri care doresc să ne fie clare:
1. calea mântuirii (Faptele Apostolilor 16:17 );
2. cunoştinţa mântuirii (Luca 1:77 );
3. bucuria mântuirii (Psalmul 51:12 ).
Deşi strâns legate între ele, aspectele acestea ale mântuirii au temeiuri diferite, încât este cu putinţă ca un suflet să ştie care este calea mântuirii, fără să aibă siguranţa că el însuşi este mântuit – sau să ştie că este mântuit, fără să aibă totdeauna bucuria care ar trebui să însoţească această cunoaştere.
Calea mântuirii
Deschide Biblia şi citeşte cu atenţie Exod 13:13 . Aici găseşti cuvintele acestea pe buzele Domnului: „Să răscumperi cu un miel pe orice întâi-născut al măgăriţei; iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Să răscumperi de asemenea pe orice întâi-născut de parte bărbătească dintre fii tăi“. Vino acum cu închipuirea la o scenă de acum trei mii de ani. Doi oameni, un preot al lui Dumnezeu şi un israelit sărac stau de vorbă foarte serios. Discută ceva şi nu este greu să observi că subiectul conversaţiei lor este un măgăruş care stă lângă ei, încă nesigur pe picioarele lui.
- Am venit să aflu, spune sărmanul israelit, dacă nu se poate face de data aceasta o excepţie din milă pentru mine. Micuţul acesta este cel dintâi născut al măgăriţei. Şi, deşi ştiu bine ce zice legea lui Dumnezeu despre el, nădăjduiesc că mi se va arăta înţelegere şi viaţa măgăruşului va fi cruţată. Sunt un om tare sărac în Israel şi cu greu îmi pot permite să mă lipsesc de micuţul animal.
- Dar, răspunde preotul cu hotărâre, legea Domnului este clară şi fără greşeală: „Să răscumperi cu un miel pe orice întâi-născut al măgăriţei; iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul“. Unde este mielul?
- O, domnule, eu n-am miel!
- Atunci du-te, cumpără unul şi vino cu el, altminteri gâtul măgăruşului va fi frânt. Mielul trebuie să moară – ori măgăruşul trebuie să moară.
- Atunci toate nădejdile mele s-au dus, exclamă omul, căci eu sunt prea sărac ca să pot cumpăra un miel!
O a treia persoană intră în vorbă şi, auzind istorisirea tristă a omului, se întoarce spre el şi-i spune cu bunătate:
- Fii bucuros! Pot să-ţi împlinesc nevoia. Avem în casa noastră, colo pe vârful dealului, un miel fără cusur şi fără pată. El nu s-a rătăcit niciodată de acasă şi este, pe drept, foarte plăcut tuturor celor din casă. Îţi voi aduce mielul!
Şi îndată se grăbeşte să urce dealul. Peste puţin timp îl vezi mânând cu grijă pe micuţul animal pe coastă şi în curând atât mielul cât şi măgăruşul stau în picioare unul lângă altul. Apoi mielul este dus la altar, sângele i se scurge şi focul mistuie jertfa. Preotul cel drept se îndreaptă spre omul cel sărac şi îi spune:
- Poţi să iei acasă măgăruşul. Nu i se va frânge gâtul! Mielul a murit în locul lui şi prin urmare măgăruşul este liber.
Nu poţi să vezi în aceasta imaginea pe care Dumnezeu o dă despre mântuirea păcătosului? Dreptatea Lui faţă de păcatele tale cerea un „gât frânt“, o judecată dreaptă peste capul tău vinovat – singura scăpare fiind moartea unui Înlocuitor dumnezeiesc rânduit pentru aceasta. Tu nu poţi lua vreo măsură ca să ieşi cu bine într-un astfel de caz. Dar în Persoana preaiubitului Său Fiu, Dumnezeu Însuşi S-a îngrijit de miel. „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ spune Ioan ucenicilor săi, când ochii i s-au îndreptat spre Cel binecuvântat, spre Cel fără pată. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!“
Hristos S-a dus la Golgota „ca un miel pe care îl duci la măcelărie“ şi acolo El „a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nelegiuţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1. Petru 3:18 ). El „a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4:25 ). Dumnezeu nu-Şi micşorează dreptatea, nici cerinţele Lui sfinte împotriva păcatului, atunci când îndreptăţeşte pe păcătosul care crede în Isus Hristos (Romani 3:26 ). Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru un astfel de Mântuitor, pentru o astfel de mântuire!
Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Da, răspunzi tu, ca păcătos vrednic să fiu condamnat, eu am găsit în El pe Acela în care pot să mă încred cu toată siguranţa. Eu cred în El. Atunci El îţi arată valoarea deplină a jertfirii şi morţii Sale , aşa cum Dumnezeu o vede împlinită şi în totul potrivită pentru tine. O, ce cale minunată a mântuirii! Nu este măreţ şi înălţător şi potrivit cu Dumnezeu, demn de Dumnezeu Însuşi – adevărul că la Golgota sunt înmănuncheate plăcerea propriei Sale inimi plină de dragoste, slava preaiubitului Său Fiu şi mântuirea unui păcătos? Ce har şi ce slavă! Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului Isus Hristos, care aşa a rânduit, ca preaiubitul Său Fiu să facă toată lucrarea şi să primească toată lauda, şi aceasta pentru ca tu şi eu, nişte sărmani vinovaţi, crezând în El, să căpătăm toată binecuvântarea şi să ne bucurăm în veci de veci de legătura fericită cu Domnul. „Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Său!“ (Psalmul 34:3 ).
Dar poate întrebi şi aştepţi cu nerăbdare un răspuns: „Cum se face că, deşi nu mă mai încred în faptele mele proprii şi mă bizui pe Hristos, totuşi nu am o deplină siguranţă cu privire la mântuirea mea? Dacă într-o zi simţurile mă fac să spun că sunt mântuit, tot ele sunt în stare să-mi răpească în ziua următoare orice nădejdi; sunt astfel ca o corabie fără ancoră, aruncată de colo până colo de furtună“.
Şi tocmai aici îţi este greşeala! Ai auzit vreodată despre un căpitan de vapor care să caute să ancoreze, aruncând ancora înăuntrul corăbiei? Niciodată! Ancora trebuie aruncată totdeauna în afară. Trebuie să-ţi fie în întregime clar că numai moartea lui Hristos este temeiul siguranţei, şi nimic altceva. Este cu totul greşit să socoteşti că ceea ce simţi tu ar putea da siguranţa, o siguranţă statornică.
Cunoştinţa (siguranţa) mântuirii
Dă-mi voie să citez un verset din Scriptură, modificat potrivit cu felul greşit pe care îl dă închipuirea omului. „Simţurile acestea fericite vi le-am dat vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, pentru ca în felul acesta să ştiţi că aveţi viaţa veşnică“. Acum deschide Biblia şi compară cuvintele de mai sus cu binecuvântatul şi neschimbatul Cuvânt al lui Dumnezeu. În 1. Ioan 5:13 se spune: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică“. Este o deosebire esenţială între ce spune închipuirea omului şi ce spune Scriptura.
Cum putea cel dintâi născut din miile lui Israel să ştie că va rămâne în viaţă în noaptea de Paşte şi în mijlocul judecăţii Egiptului? (vezi Exod 12:13 ). Să vizităm două din casele lor şi să auzim ce aveau să spună. În cea dintâi casă toţi tremură de frică şi de nesiguranţă. Care este secretul acestei stări de suflet? Cel dintâi născut ne spune că îngerul morţii va trece prin ţară şi el nu este cu totul sigur ce se va întâmpla cu el în clipa aceea solemnă.
- Când îngerul nimicitor va fi trecut de casa noastră, spune el, şi noaptea judecăţii se va fi terminat, atunci voi şti că sunt în siguranţă. Dar eu nu văd cum aş putea fi sigur până atunci. Cei din casa vecină spun că ei sunt siguri de mântuire, dar noi gândim că ei sunt tare îngâmfaţi. Tot ce pot face este să aştept să treacă noaptea lungă, mohorâtă, cu speranţa că poate va trece cu bine.
- Bine, întrebăm noi, dar Dumnezeul lui Israel n-a îngrijit de vreun mijloc de siguranţă pentru poporul Său?
- Da, răspunde el, şi ne-am folosit şi noi de acest mijloc de a scăpa. Sângele mielului de un an, fără cusur şi fără pată, a fost stropit cu un mănunchi de isop pe uşiori şi pe pragul de sus al uşii, dar noi nu suntem încă deplin siguri că ne aflăm la adăpost.
Să lăsăm acum îndoielile acestea care îi tulbură şi să intrăm în casa vecină. Ce contrast izbitor! Pacea domneşte pe faţa fiecăruia. Ei sunt deja în picioare, cu mijlocul încins şi cu toiagul în mână, hrănindu-se din mielul fript în foc.
- Cum poate fi atâta linişte într-o noapte atât de solemnă ca aceasta?
- O!, spun ei, noi aşteptăm doar porunca Domnului de plecare. Apoi vom spune adio celor ce ne băteau cu biciul şi tuturor muncilor de robi ai Egiptului.
- Uitaţi că aceasta e tocmai noaptea de judecată a Egiptului?
- Nu! Dar cel dintâi născut al nostru este în siguranţă. Sângele mielului a fost stropit potrivit cerinţei lui Dumnezeu.
- Tot aşa era şi pe uşa din apropiere, răspundem noi, dar ei sunt nefericiţi, deoarece nu sunt siguri că se află la adăpost.
- O!, răspunde cu tărie cel dintâi născut, dar noi avem Cuvântul lui Dumnezeu care nu greşeşte şi ne vorbeşte despre acest sânge. Dumnezeu a spus: „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă voi“. Dumnezeu rămâne mulţumit cu sângele în afară, iar noi rămânem mulţumiţi cu Cuvântul Său, înăuntru.
Sângele stropit ne face să fim la adăpost, în siguranţă. Cuvântul care ni s-a spus ne face să fim noi înşine siguri. Ar putea ceva să ne facă să fim mai la adăpost, mai în siguranţă, decât sângele vărsat – sau mai siguri decât Cuvântul lui Dumnezeu? Nimic, nimic altceva!
Acum dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: Care din cele două case era mai la adăpost? Spui că cea de a doua, unde toţi erau plini de pace? Atunci greşeşti! Amândouă erau deopotrivă la adăpost de pierzare. Adăpostul lor depindea de ce gândeşte Dumnezeu despre sângele dinafară, şi nu de starea sentimentelor lor, înăuntru. Dacă vrei să fii sigur de propriile tale binecuvântări, atunci ia seama nu la mărturia nestatornică a sentimentelor tale lăuntrice, ci la mărturia care nu dă greş a Cuvântului lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine are viaţa veşnică“ (Ioan 6:47 ).
Multe suflete sunt într-o situaţie nefericită, duse de colo-colo şi încurcate de părerile oamenilor sau de gândurile şi simţirile propriei lor inimi înşelătoare. Numai primind Cuvântul Scripturii drept Cuvântul lui Dumnezeu, numai în felul acesta siguranţa înlătură îndoielile. Când Dumnezeu vorbeşte, trebuie să fie siguranţă, fie că El rosteşte condamnarea celui necredincios, fie mântuirea celui credincios. „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri“ (Psalmul 119:89 ). Pentru inima simplă a celui credincios, Cuvântul lui Dumnezeu statorniceşte totul. „Ce a spus El, oare nu se va face? Ce a promis, oare nu se va împlini?“ (Numeri 23:19 ).
Cineva poate întreba: Dar cum să fiu eu sigur că am credinţa care trebuie? Nu poate fi decât un singur răspuns: Ai tu încredere în singura Persoană dreaptă, adică în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul Isus Hristos? Nu este vorba de mărimea credinţei tale, ci de vrednicia Persoanei în care crezi. Unul se ţine de Hristos, aşa cum este El. Un altul doar atinge poalele hainei Lui. Dar păcătosul care face ce a făcut cel dintâi, nu este cu nimic mai la adăpost decât celălalt. Amândoi au înţeles că, în timp ce tot ce este al eului este cu totul nevrednic de încredere, ei se pot încrede cu tărie în Hristos, se pot baza pe Cuvântul Lui şi se pot odihni în eficacitatea lucrării Lui care s-a înfăptuit. Şi tocmai aceasta înseamnă a crede în El. Domnul Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine are viaţa veşnică“ (Ioan 6:47 ).
Fii sigur că încrederea ta nu se întemeiază pe faptele sau îmbunătăţirile tale, pe obiceiurile tale religioase, pe învăţături primite în copilărie şi altele asemănătoare. Ai putea să ai credinţa cea mai tare în vreuna sau în toate acestea şi să fi pierdut. Credinţa cea mai slabă în Hristos mântuieşte pentru veşnicie, în timp ce chiar şi cea mai tare credinţă în orice altceva este doar un rezultat al unei inimi înşelătoare. În Biblie, Dumnezeu te face, simplu, să-L cunoşti pe Domnul Isus Hristos şi îţi spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit… de EL să ascultaţi“. Poţi avea toată încrederea în inima Lui. Când însă te încrezi în inima ta, te pedepseşti singur.
Altcineva ar putea întreba: Dar cum aş putea fi sigur că eu cred cu adevărat? Am încercat destul de des să cred şi am privit înăuntru sufletului, să văd dacă aveam credinţă. Dar cu cât am privit credinţa mea, cu atât mai puţin mi s-a părut că aş avea-o.
Prietene, tu priveşti într-o direcţie greşită şi încercarea ta de a crede arată că eşti pe o cale greşită. Motivul pentru care crezi Evanghelia este chiar persoana care îţi aduce veştile. „Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare; şi aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o despre Fiul Său... Cine nu crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos, fiindcă n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său“ (1. Ioan 5:9-10 ). „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate“ (Romani 4:3 ).
Un suflet neliniştit spunea odată unui credincios: „Eu nu pot să cred!“ Cel ce predicase i-a răspuns în mod înţelept şi liniştit: „Pe cine nu-l poţi crede?“ Cuvintele acestea au dezlegat nedumerirea. Sărmanul om privise la credinţă ca la ceva nedesluşit, pe care trebuie să-l simtă în sine însuşi ca să fie sigur că avea dreptul la cer. În realitate însă, credinţa totdeauna priveşte în afară, spre o Persoană vie şi spre lucrarea Lui terminată şi ascultă în linişte mărturia lui Dumnezeu. Şi tocmai privirea în afară aduce pacea lăuntrică. Când un om îşi întoarce faţa spre soare, propria lui umbră rămâne înapoia lui. Nu poţi privi la tine însuţi şi la Hristos Cel slăvit în ceruri, în acelaşi timp.
Dumnezeu merită toată încrederea noastră. Lucrarea Lui încheiată la Golgota ne face să fim veşnic la adăpost. Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la cei care cred în El ne face să fim siguri, fără să ne mai îndoim. În Hristos şi în lucrarea Lui găsim calea mântuirii, iar în Cuvântul lui Dumnezeu cunoştinţa mântuirii.
Bucuria mântuirii
Dar, dacă eşti mântuit, poate că spui: „Cum se face că am o experienţă atât de schimbăcioasă, atât de des pierzându-mi toată bucuria şi mângâierea, ajungând tot atât de rău şi de abătut cum eram înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu?“
Vei găsi în Scriptură că, în timp ce eşti mântuit prin lucrarea lui Hristos şi ai siguranţa prin Cuvântul lui Dumnezeu, totuşi eşti păstrat în mângâiere şi bucurie prin Duhul Sfânt, care locuieşte în trupul fiecărui om mântuit.
Este de reţinut că fiecare om mântuit are încă în el „firea păcătoasă“, adică firea cea rea cu care a fost născut şi care s-a arătat poate chiar de pe când era copil mic, în braţele mamei. Duhul Sfânt care locuieşte în cel credincios se împotriveşte firii păcătoase şi este întristat de orice lucrare a acestei firi, în motive, cuvinte sau fapte. Cel credincios umblă într-un chip vrednic de Domnul, când Duhul Sfânt produce în sufletul lui roadele Sale binecuvântate: dragostea, bucuria, pacea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea (Galateni 5:22 ). Când cel credincios umblă într-un mod firesc, lumesc, Duhul este întristat şi roadele acestea lipsesc într-o măsură mai mică sau mai mare.
Pentru tine, care crezi în Fiul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos şi mântuirea ta stau în picioare. Domnul Isus a spus: „Eu le dau viaţa veşnică, nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10:28-30 ). Dar umblarea ta şi bucuria ta stau în picioare sau cad împreună. Dacă lucrarea lui Hristos ar putea fi distrusă – şi binecuvântat să fie Dumnezeu, ea niciodată NU poate fi distrusă – mântuirea ta ar fi distrusă împreună cu ea. Când umblarea ta în curăţie este distrusă – şi fii foarte atent, căci este posibil să fie distrusă – bucuria va dispare împreună cu ea.
Despre cei dintâi creştini se spune că umblau „în frica de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt“ (Faptele Apostolilor 9:31 ). Iar în Faptele Apostolilor 13:52 , citim: „Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt“. Bucuria ta duhovnicească va fi pe măsura caracterului duhovnicesc al umblării tale, după ce ai fost mântuit. Acum îţi vezi greşeala? Ai amestecat bucuria ta cu siguranţa ta, două adevăruri foarte deosebite. Când, prin îngăduinţă faţă de tine însuţi, prin mânie, duh lumesc sau altceva ai întristat pe Duhul Sfânt şi ţi-ai pierdut bucuria, ai gândit că siguranţa ta s-a prăbuşit. Totuşi:
- A fi la adăpost, în siguranţă, depinde de lucrarea lui Hristos pentru tine.
- Siguranţa ta se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu care ţi se adresează ţie.
- Bucuria ta depinde de neîntristarea Duhului Sfânt în tine.
Când, ca un copil al lui Dumnezeu, faci ceva care întristează pe Duhul Sfânt, părtăşia ta cu Tatăl şi cu Fiul este întreruptă, nu te mai bucuri de ea. Şi numai când te judeci pe tine însuţi şi îţi mărturiseşti păcatele, bucuria părtăşiei este restabilită.
Presupune că unul dintre copiii tăi s-a făcut vinovat de un pas greşit. Faţa lui arată că este ceva greşit la el. Cu o jumătate de oră mai înainte el se bucura să meargă cu tine prin grădină, admirând ce admirai tu, bucurându-se de ce te bucurai tu. Dar acum totul s-a schimbat şi, ca un copil neascultător, el stă la colţ, imagine a pedepsei. La mărturisirea plină de căinţă cu privire la fapta lui rea îl asiguri de iertare. Dar mândria şi propria lui voinţă îl ţine încă acolo, la colţ, plin de suspine.
Bucuria de acum o jumătate de oră s-a dus. De ce? Pentru că părtăşia dintre tine şi el s-a întrerupt. Dar ce a devenit relaţia de rudenie care exista între tine şi fiul tău cu o jumătate de oră înainte? Este şi ea ruptă sau întreruptă? Sigur că nu. Legătura pe care o are copilul cu tatăl lui depinde de naşterea lui. Bucuria lui depinde de felul lui de purtare.
Dar iată că el vine de la colţul lui, cu voinţa şi inima zdrobite, mărturisind totul, încât tu poţi vedea că el urăşte neascultarea, ca şi tine. Îl iei în braţe şi îl acoperi cu sărutări. Bucuria îi este restabilită, deoarece părtăşia este restabilită.
Presupune că, în timp ce copilul stă la colţ, s-ar auzi un strigăt de „foc“ în casa ta. Ce vei face atunci cu el? Îl vei lăsa la colţ, ca să piară în casa care arde? Cu neputinţă! Probabil că el va fi cea dintâi persoană de care te vei îngriji. Desigur! Dragostea, legătura care este între tine şi el este un lucru, iar bucuria părtăşiei, cu totul altceva.
Când David a păcătuit atât de grosolan în cazul soţiei lui Urie, el n-a spus: „Dă-mi iarăşi mântuirea“, ci: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale“ (Psalmul 51:12 ). Când cel credincios păcătuieşte, părtăşia este întreruptă pentru un timp şi bucuria este pierdută până ce el vine la Tatăl şi îşi mărturiseşte păcatul. Apoi, luând lucrurile lui Dumnezeu aşa cum sunt în Cuvântul Lui, el ştie că este iertat căci Cuvântul Lui spune clar că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (1. Ioan 1:9 ). Să păstrezi totdeauna în minte aceste două adevăruri: nu este nimic atât de puternic ca legătura dintre tată şi fiu şi nimic atât de delicat ca legătura de părtăşie. Toate puterile şi toate planurile atât ale pământului cât şi ale iadului nu pot rupe legătura dintre Tatăl ceresc şi credincios (fiu), în timp ce un gând necurat sau un cuvânt rostit fără rost vor întrerupe părtăşia.
Dacă eşti tulburat, pleacă-te înaintea lui Dumnezeu şi cercetează-ţi calea. Şi când hoţul care te-a jefuit şi ţi-a luat bucuria a fost cunoscut, adu-l de îndată la lumină, mărturiseşte-ţi păcatul înaintea lui Dumnezeu şi judecă-te pe tine însuţi fără cruţare pentru starea de suflet de neveghere, fără grijă, care a permis vrăjmaşului să intre. Dar niciodată nu trebuie să confunzi siguranţa ta cu bucuria ta.
Să nu-ţi închipui totuşi că judecata lui Dumnezeu cade mai cu îngăduinţă peste păcatul celui credincios decât peste al celui necredincios. Dumnezeu nu are două feluri de purtare faţă de păcat şi El n-ar putea trece peste păcatul celui credincios fără să-l judece, tot aşa cum El n-ar putea trece peste păcatele unuia care a lepădat pe scumpul Său Fiu. Şi totuşi este o mare deosebire între cele două. Păcatele celui credincios au fost purtate de Hristos când El a suferit pe crucea Golgotei. Acolo şi atunci, odată pentru totdeauna problema cea mare a vinei lui a fost rezolvată şi statornicită, judecata căzând peste Înlocuitorul Cel binecuvântat, „care a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn“ (1. Petru 2:24 ). Cel care Îl leapădă pe Hristos trebuie să-şi poarte propriile sale păcate asupra lui însuşi, în iazul de foc pentru totdeauna.
Când însă un om mântuit păcătuieşte, problema cea mare a vinei nu mai poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu, deoarece Judecătorul Însuşi a statornicit-o odată pentru totdeauna pe cruce. Dar problema părtăşiei se pune pentru omul mântuit ori de câte ori întristează pe Duhul Sfânt.
Să dăm un exemplu. Este o noapte frumoasă. E lună plină, ea străluceşte în mod deosebit. Un om priveşte atent la o apă liniştită, vede luna reflectată în ea şi spune celui de lângă el: „Ce clară şi rotundă e luna în noaptea asta! Cât de liniştită şi măreaţă se arată!“ Abia a terminat de vorbit şi prietenul lui aruncă o piatră în apă. Acum el spune: „Vai! Luna e toată fărămiţată în bucăţi care se agită în cea mai mare dezordine“. „Ce mare greşeală!“, răspunde cel de lângă el. „Priveşte în sus, omule! Luna nu s-a schimbat. Starea apei în care se reflectă luna s-a schimbat“.
Apa aceea este inima ta. Când răul nu este îngăduit, Duhul Sfânt ia din slava şi din lucrurile preţioase ale lui Hristos şi le descoperă inimii tale, pentru mângâierea şi bucuria ta. Dar în clipa în care un gând rău este nutrit în inimă sau un cuvânt nefolositor scapă de pe buze nejudecat, experienţele tale fericite sunt sfărâmate în bucăţi. Eşti fără pace şi tulburat înăuntrul sufletului, până ce îţi mărturiseşti păcatul înaintea lui Dumnezeu, într-o stare de zdrobire de duh şi astfel eşti restabilit în bucuria liniştită şi plăcută a părtăşiei.
Dar când inima ta este fără odihnă, s-a schimbat lucrarea lui Hristos? NU, nicidecum! Şi atunci, mântuirea ta nu s-a schimbat. S-a schimbat Cuvântul lui Dumnezeu? Sigur că nu! Deci siguranţa mântuirii tale e neschimbată. Atunci ce s-a schimbat? Lucrarea Duhului Sfânt în tine s-a schimbat şi, în loc să ia din slava lui Hristos şi să-ţi umple inima cu vrednicia Lui, El este întristat, trebuind să te umple cu sensul păcatului tău şi al nevrednciei tale. El ia de la tine mângâierea şi bucuria până când te judeci şi condamni lucrul rău pe care El îl judecă şi-l condamnă. Când lucrul acesta este făcut, părtăşia cu Dumnezeu s-a restabilit.
Domnul să ne ajute să creştem în râvnă faţă de EL şi Cuvântul Său, ca nu cumva să întristăm pe „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării“ (Efeseni 4:30 ). Oricât de slabă ar fi credinţa ta, fii sigur de lucrul acesta, că Cel binecuvântat, care a câştigat încrederea ta, nu se va schimba vreodată. „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13:8 ). Lucrarea pe care Domnul a împlint-o nu se va schimba vreodată. „Tot ce face Dumnezeu rămâne în veci şi la ceea ce face El nu mai este nimic de scăzut“ (Eclesiastul 3:14 ). Cuvântul pe care El l-a spus nu se va schimba. „Iarba s-a uscat şi floarea a căzut, dar Cuvântul Domnului rămâne pentru veşnicie“ (1. Petru 1:24-25 ). Deci obiectul încrederii mele sunt nu numai veşnice, ci şi neschimbate.
Dragostea mea este deseori mică,
Bucuria mea tot scade şi creşte,
dar pacea cu El rămâne aceeaşi –
Domnul nu cunoaşte schimbare.
Eu mă schimb, El nu se schimbă:
Hristos nu mai poate muri;
Dragostea Lui, nu a mea,
este locul de odihnă,
Adevărul Lui, nu al meu, legătura.
Încă o dată întrebarea: În ce clasă călătoreşti tu? Îndreaptă-ţi inima spre Dumnezeu şi răspunde-I la întrebarea aceasta. „Cine a primit mărturia Lui, a adeverit că Dumnezeu este adevărat“ (Ioan 3:33 ). Experienţa bucuriei acestei mântuiri atât de măreţe să fie a ta, acum şi până când Domnul va veni!
sursa: https://comori.org/