Este Dumnezeu Tatăl mai mare decât Isus?

În Evanghelia după Ioan, Isus spune: "Tatăl este mai mare decât Mine." Ce vrea să spună prin aceste cuvinte?

Uneori atunci când Isus face afirmaţii directe care par să însemne un lucru, trebuie să trecem de suprafaţă ca să rezolvăm aparenta dificultate. În acest caz, nu e nevoie de acest gen de muncă suplimentară. Isus a vrut să spună exact ce a spus: "Tatăl este mai mare decât Mine." Acest lucru este întrucâtva îngrijorător pentru creştini, pentru că avem această doctrină sacră a Trinităţii care descrie unitatea celor trei Persoane ale Trinităţii - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aici, Fiul lui Dumnezeu spune că Tatăl este mai mare decât El. E unul din motivele pentru care biserica a mărturisit din totdeauna doctrina numită a subordonării lui Hristos. Observaţi că nu e numită doctrina inferiorităţii lui Hristos. Subliniez acest lucru pentru că în cultura noastră unii trag concluzia că subordonarea implică în mod necesar inferioritatea.
Motivul pentru care teologia creştină conţine o doctrină a subordonării lui Hristos este acela că, deşi a doua Persoană a Trinităţii are aceeaşi natură cu Tatăl (e de aceeaşi esenţă, "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", etern în fiinţa Sa), există o deosebire între Persoanele Divinităţii. În economia răscumpărării şi chiar a creaţiei, vedem anumite lucrări atribuite Tatălui, altele Fiului, iar altele Duhului Sfânt.

Interpretarea tradiţională este aceea că Fiul este născut din Tatăl - nu creat, ci născut din veşnicie. Tatăl nu este născut din Fiul. Fiul este trimis în lume de către Tatăl; nu Fiul Îl trimite pe Tatăl. Isus a spus: "Eu nu fac nimic de la Mine, doar ce Îmi spune Tatăl să fac." Mâncarea şi băutura Sa era să facă voia Tatălui. A fost trimis de Tatăl să vină în lume ca să facă lucrarea de răscumpărare. În planul de răscumpărare al Divinităţii, unul Îl trimite pe Celălalt, iar Cel ce trimite se spune că este mai mare decât Cel ce este trimis, în termenii deosebirilor administrative şi a structurii în care lucrează Divinitatea.

În acelaşi fel, de-a lungul istoriei sale - cu excepţia dizidenţilor filioci -, biserica a declarat că, la fel cum Tatăl Îl trimite pe Fiul, Duhul Sfânt este trimis de către Tatăl şi de către Fiul. La fel cum Fiul este subordonat Tatălui în lucrarea de răscumpărare, tot aşa Duhul Sfânt este subordonat atât Tatălui cât şi Fiului. Dar, încă o dată, acest lucru nu înseamnă o inegalitate a fiinţei, demnităţii sau atributelor divine. A doua Persoană a Trinităţii este pe deplin Dumnezeu; a treia Persoană a Trinităţii este pe deplin Dumnezeu. În această lucrare de răscumpărare vedem exprimarea supraordinării şi a subordonării.

A fost Hristos capabil să păcătuiască?

A avut Isus capacitatea să păcătuiască? Problema ascunsă în această întrebare este aceea că, dacă Isus a avut capacitatea să păcătuiască, înseamnă atunci că a avut păcatul originar şi a luat parte la natura decăzută? Dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci El nu ar fi fost calificat să se mântuiască pe Sine Însuşi, darămite pe noi. Dacă nu a avut capacitatea să păcătuiască, a fost ispitirea Lui (atât de centrală în acordarea de către Dumnezeu a cununii de slavă pentru ascultarea Sa) doar o farsă - nu a fost supus în realitate unei ispitiri veritabile?

Noul Testament ne spune că Isus a fost la fel ca noi în toate privinţele, cu excepţia uneia singure: El a fost fără păcat. Ne spune că Isus S-a întrupat şi a luat asupra Sa natura păcătoasă. Ne mai spune că El este al doilea Adam. În general, cristologia clasică învaţă că atunci când S-a întrupat şi a devenit noul Adam, El S-a născut cu aceeaşi natură pe care a avut-o Adam înainte de Cădere. Adam nu a avut păcatul originar atunci când a fost creat. Aşa că nici Isus nu a avut păcatul originar. Punem atunci aceeaşi întrebare: A fost Adam capabil să păcătuiască? Da, a fost capabil. Hristos, al doilea Adam, a fost şi El capabil să păcătuiască în sensul că a avut toate aptitudinile şi tot ce Îi era necesar pentru a păcătui, dacă ar fi ales să facă acest lucru.

Ar fi putut Isus să păcătuiască dacă ar fi vrut? Absolut. Desigur că El n-a vrut să o facă. Deci, dacă puneţi întrebarea într-un mod diferit, ar fi putut Isus să păcătuiască dacă n-ar fi vrut? Nu, n-ar fi putut păcătui dacă n-ar fi vrut să o facă, la fel cum Dumnezeu nu poate păcătui pentru că Dumnezeu nu vrea să păcătuiască. Dorinţa de a păcătui este o condiţie obligatorie pentru înfăptuirea păcatului.

Dar atunci trebuie să facem un pas mai departe: Ar fi putut Isus să dorească să păcătuiască? Teologii sunt împărţiţi în această privinţă. Eu aş răspunde că da, cred că ar fi putut. Cred că acest lucru face parte din a fi creat după chipul lui Adam. Când vom fi în cer şi vom fi glorificaţi pe deplin, atunci nu vom mai avea puterea şi capacitatea de a păcătui. Asta aşteptăm cu nerăbdare să se întâmple; acest lucru l-a câştigat Isus pentru Sine şi pentru noi prin ascultarea Sa desăvârşită. Ascultarea desăvârşită a lui Hristos n-a fost o farsă. El a biruit în realitate orice ispită imaginabilă care i-a fost pusă înainte.