Daniel capitolul 9 – Cele 70 de săptămâni - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

    Talmudul rabinilor conține un blestem teribil pentru cei care îndrăznesc să descifreze profeția din Daniel 9,24- 27. De ce acest lucru? Răspunsul este cât se poate de clar: Acela care studiază această profeție va ajunge, în mod inevitabil, să creadă că Mesia cel promis în Scripturile Vechiului Testament nu poate fi altcineva decât Iisus Christos. Or, lucrul acesta este inacceptabil pentru cea mai mare parte a poporului evreu.

În ceea ce privește blestemul, nu trebuie să ne temem de el. Iată câteva motive:

1. Cartea lui Daniel ne-a fost lăsată de Providența divină nu pentru a o considera un obiect de muzeu, ci pentru a fi studiată. În cap. 12,4 al cărții, îngerul Gabriel îi spune lui Daniel că la vremea sfârșitului mulți vor citi această carte, iar cunoștința va crește. Este un îndemn indirect pentru generația noastră de a lua în serios această carte.
2. Însuși Mântuitorul vorbește de Cartea lui Daniel în Predica de pe Munte, adăugând: „Cine citește să înțeleagă!” Găsim, în aceste cuvinte ale Domnului, un îndemn clar de a studia aceasta carte.
3. Cât privește apetența unora de a blestema pe cei care nu sunt de acord cu ideile lor, Biblia ne asigură: „Cum sare vrabia încoace și încolo și cum zboară rândunica, așa nu nimerește blestemul neîntemeiat.” (Proverbe 26,2)

Ținând cont de aceste considerații, vă invit să continuăm, fără nicio teamă, studiul cap.9, unul dintre capitolele biblice cele mai pline de Persoana și lucrarea Mântuitorului. Doar cap.53 al Cărții lui Isaia îl poate depăși în această privință.

     Contextul capitolului 9

Trecuseră 13 ani de la marea viziune primită de Daniel în anul al treilea al lui Belșațar, ultimul împărat al Babilonului. Imperiul Babilonian căzuse sub stăpânirea mezilor și perșilor, Daniel rămânând un înalt demnitar și sub nouă stăpânire.

Ne găsim în anul 538 î.Ch. Daniel este deosebit de preocupat de soarta poporului său, a Ierusalimului, dar mai ales este preocupat de soarta Templului care zăcea în ruine. Trecuseră aproape 70 de ani de când el și mulți alți concetățeni fuseseră luați robi în Babilon. De aproximativ o jumătate de secol, în Templul din Ierusalim nu se mai aduceau jertfe. O jumătate de secol în care poporul fusese împrăștiat printre neamuri, riscând să-și piardă identitatea, dar mai ales misiunea. Mulți evrei își găsiseră în Babilon un loc comod, își întemeiaseră familii, începuseră afaceri, fapt care îi făcea pe cei mai mulți dintre ei să uite de Ierusalim, de Templu, de Dumnezeul părinților lor.

Daniel, aflat acum la o vârstă înaintată, nu-L uitase nicio clipă pe Dumnezeu și făgăduințele Sale. Deși trecuseră atâția ani de robie, el a păstrat în tot acest timp o legătură vie și continuă cu Scripturile pe care le avea la acea dată. Studiind profeția lui Ieremia cap. 25,11‑12, Daniel găsește că robia babiloniană trebuia să dureze 70 de ani.

Ce face profetul când descoperă această încurajatoare speranță a eliberării, așa cum a fost profetizată de Ieremia? Daniel ar fi putut închide Scriptura gândind: „Cine știe dacă Dumnezeu va mai împlini această făgăduință? Suntem prea păcătoși.”

Daniel însă nu a gândit în felul acesta, ci a făcut ceea ce face orice om care se încrede în iubirea Tatălui ceresc: „Mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă.” (Daniel 9,3)

Din rugăciunea pe care Daniel o înalță spre Dumnezeu, se observă o anume frământare sufletească a profetului. Pe de o parte, el se temea pentru poporul său, ca nu cumva, prin acomodarea cu lumea Babilonului să-L fi uitat pe Dumnezeu, iar Acesta sa nu mai poată împlini făgăduințele Sale. Pe de altă parte, Daniel primise în viziunea din cap.8 o descoperire cu privire la curățarea Sfântului Locaș care îl tulbura: trebuiau să treacă 2300 zile profetice (2300 ani reali) până să se realizeze acest lucru. Daniel aplica perioada de 2300 de ani la Templul din Ierusalim, iar gândul că trebuie să treacă o perioadă atât de lungă până la restaurarea lui îl umplea de neliniște. Cu aceste frământări vine el înaintea Domnului, spunându-I tot ce îl frământă, tot ce îi produce neliniște.

Daniel 9,4- 19: Rugăciunea lui Daniel

Puține rugăciuni pe care le găsim consemnate pe paginile Bibliei cer mai mult de două minute pentru a fi rostite. Dumnezeu trebuie să fi avut motive întemeiate atunci când a hotărât, în Providența Sa, ca această rugăciune să ne fie transmisă pe cale scrisă, în toate detaliile ei.

În fapt, această rugăciune a izvorât din studiul Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl avea la îndemână la acea dată Daniel, și din încrederea lui deplină în acest Cuvânt. Nu poți să nu fii mișcat de umilința și îndrăzneala profetului care răzbat din cuvintele rostite de el.

În ceea ce îl privește pe aducătorul răspunsului atât de prompt al cerului la această rugăciune – îngerul Gabriel – el nu apare în Vechiul Testament decât în capitolele 8 și 9 ale Cărții lui Daniel. În Noul Testament, Gabriel apare în legătură cu nașterea lui Ioan Botezătorul și a lui Iisus (vezi Luca 1,19; 26‑33). Se pare că acest înger puternic, care stă înaintea tronului lui Dumnezeu, a luat locul lui Lucifer după căderea acestuia și alungarea lui din cer.

Daniel 9,20‑23: Ce îmbărbătare pentru Daniel să vadă că cerul e atât de aproape când este nevoie de ajutorul divin!

„Ia aminte și înțelege vedenia („mareh”)!” – îi spune îngerul lui Daniel. La care vedenie se referă îngerul? Cu siguranță că e vorba de vedenia redată de profet în cap.8, căci nu avem niciun indiciu că Daniel ar fi avut între timp o altă descoperire divină (pentru argumente suplimentare vezi studiul 17).

Daniel se roagă la vremea jertfei de seară, care ar fi trebuit să fie adusă în Templul din Ierusalim la ora 3 p.m. Deși de mai bine de 50 de ani nu se mai aduceau jertfe la Templu, acesta aflându-se în ruine, Daniel se roagă totuși la ora la care ar fi trebuit să se aducă jertfa. Peste cinci secole, exact la aceeași oră, Mântuitorul urma să-Și dea duhul pe cruce, în calitate de Jertfă și Miel al lui Dumnezeu.

Daniel 9,24: Gabriel intră direct în subiect, răspunzând frământărilor profetului, dar continuând în același timp explicația viziunii din cap.8, din punctul în care Daniel nu a mai putut să o suporte: „70 de săptămâni au fost hotărâte („chatak”) asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte”.

Chiar din primele cuvinte ale îngerului rezultă clar că porțiunea aceasta din viziune se referă exclusiv la poporul iudeu și la Ierusalim, Gabriel răspunzând direct la frământările lui Daniel și la cererea lui ca Dumnezeu să împlinească făgăduințele Sale cu poporul iudeu.

Verbul din ebraică, din care a fost tradus cuvântul „hotărâte”, este „chatak”, verb ce mai poate fi tradus prin „separate”, „tăiate”, „retezate”. Având în vedere că ceea ce ni se prezintă în cap. 9 este o continuare a viziunii din cap.8, este firesc să tragem concluzia că cele 70 de săptămâni sunt „tăiate”, „retezate” dintr-o perioadă mai lungă de timp, amintită anterior. Singura perioada de timp amintită anterior este cea de 2300 de zile.

La sfârșitul perioadei de 70 de săptămâni (490 ani, conform principiului de interpretare perioadelor profetice: 1zi profetică = 1an literal), urmau să se realizeze, conform celor spuse de Gabriel în versetul 24, șase lucruri importante:

1. „Încetarea fărădelegii” – Este vorba de timpul de har acordat de Dumnezeu poporului Său pentru a se pocăi. În ciuda ocaziilor oferite și a timpului de har îndelungat, poporul evreu a umplut paharul nelegiuirilor lor, prin respingerea Fiului lui Dumnezeu și persecutarea primilor creștini.
2. „Ispășirea păcatelor” – Se face referire la jertfa lui Christos, singura care poate realiza ispășirea deplină a păcatelor. Datorită acestei jertfe, păcătosul nu mai este nevoit să aducă jertfe de animale ca în vremurile Vechiului Testament.
3. „Ispășirea nelegiuirii” – Ștergerea nelegiuirilor.
4. „Aducerea neprihănirii veșnice” – Îndreptățirea păcătosului prin atribuirea neprihănirii lui Christos.
5. „Pecetluirea vedeniei și proorociei” – Prin moartea lui Christos, planul lui Dumnezeu de salvare a neamului omenesc a fost pecetluit. Nimic nu-l mai putea schimba sau anula. Jertfa a ratificat Planul Mântuirii, iar viziunile primite de Daniel aveau garanția că se vor împlini.
6. „Ungerea Sfântului Sfinților” – Este vorba de ungerea Locului Sfânt al Sanctuarului ceresc, înainte ca Domnul Christos să fie numit Mare Preot în Templul ceresc.

De reținut este faptul că în limba ebraică expresia „Sfântul Sfinților” nu se referă la o persoană, ea aplicându-se mai mult la lucruri. Ungerea semnifică dedicarea Templului ceresc pentru o lucrare specială care trebuia să înceapă în el: lucrarea de mijlocire a Mântuitorului în favoarea păcătoșilor.

Daniel 9, 25: Versetul stabilește timpul venirii lui Mesia, precum și punctul de plecare al celor 2300 de ani. Ne reamintim de cele trei decrete consemnate de istorie și Biblie:

1. Decretul lui Cirus – 538 î.Ch. (vezi Ezra 1,1)
2. Decretul lui Darius 1 (Histaspe) – 520 î.Ch. (vezi Ezra 6,1‑12)
3. Decretul lui Artaxerxes Longimanus – 457 î.Ch. (vezi Ezra 7,1‑26)

Primele două decrete (cel al lui Cirus și Darius) se refereau doar la reconstrucția Templului din Ierusalim, ceea ce semnifică restaurarea religioasă a poporului iudeu. Doar decretul lui Artaxerxes se referea la reconstrucția Templului, dar și a Ierusalimului, oferindu-le evreilor un statut de autonomie. În urma aplicării acestui decret, statul evreu era refăcut.

În 444 î.Ch., a fost dat încă un decret pe timpul dregătorului Neemia, acesta nefăcând altceva decât să întărească decretul din 457 î.Ch. al lui Artaxerxes.

Toate aceste decrete erau, în esență, unul singur și ele reprezentau porunca sau decretul lui Dumnezeu pentru restaurarea poporului Său. (vezi Ezra 6,14)

Profeția specifică faptul că „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (457 î.Ch.) începe derularea celor 70 de săptămâni (490 ani). Tot ea ne arată că, de la această dată până la Unsul (Mesia), trebuiau să treacă 7+62 de săptămâni=69 de săptămâni (483 de ani).

Unii comentatori biblici au luat ca punct de pornire al celor 70 de săptămâni alte date, însă orice altă dată, în afară de cea specificată de profeție, nu duce la niciun rezultat. Iată câteva exemple:

1. Dacă am socoti anul 538 î.Ch. (primul decret – cel al lui Cirus, de reconstrucție a Templului). drept anul de pornire pentru cele 70 de săptămâni profetice (490 de ani reali), Mesia ar fi trebuit să apară după 69 de săptămâni (483 de ani), adică în anul 55 î.Ch. – o dată imposibilă pentru Iisus.
2. Dacă am porni de la al doilea decret – cel al lui Darius 1, din anul 520 î.Ch. (al doilea decret pentru rezidirea Templului), Mesia ar fi trebuit să apară la anul 37 î.Ch. – din nou o concluzie imposibil de acceptat în legătură cu Iisus.
3. În cele din urmă, o altă dată adusă în discuție este anul 444 î.Ch., data la care s-a dat un nou decret pentru rezidirea Ierusalimului, cel din timpul lui Neemia. Dacă am lua în considerare această dată, atunci Mesia ar fi trebuit să înceapă lucrarea publică în jurul anului 39 sau 40 d.Ch., ceea ce, de asemenea este inacceptabil pentru lucrarea lui Iisus.

Singura dată acceptabilă este cea specificată de înger – „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”, respectiv anul 457 î.Ch., anul în care decretul lui Artaxerxes Longimanus permitea evreilor să-și rezidească cetatea și să refacă structurile statale în deplină autonomie.

Perioada de 70 de săptămâni profetice este împărțită în trei părți: 7 săptămâni, 62 săptămâni și o săptămână (ultima).

7săptămâni + 62 săptămâni + 1 săptămână = 70 săptămâni

70 săptămâni (490 ani)

7 săptămâni                             62 săptămâni                             1 săptămână

(49 ani)                                    (434 ani)                                        (7 ani)

457 î.Ch. – 408 î.Ch.          408 î.Ch. – 27 d.Ch.                 27 d.Ch. – 34 d.Ch.

Primele șapte săptămâni profetice (49 de ani reali) acoperă perioada lui Ezra și Neemia, o perioadă tulbure în care s-au rezidit Templul și Ierusalimul. După decretul lui Artaxerxes din anul 457 î.Ch., iudeii au început să reconstruiască Ierusalimul. Templul a fost terminat 49 de ani mai târziu, în jurul anului 408 î.Ch. Al doilea segment – cele 62 de săptămâni profetice (434 de ani reali), la sfârșitul cărora trebuia să apară Mesia, ne conduce la anul 27 d.Ch., anul botezului lui Iisus – eveniment care a marcat ungerea Sa pentru lucrarea specială pe care o avea de făcut.

„Unsul” este Însuși Domnul Christos, despre care stă scris: „Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Iisus din Nazaret…” (Faptele Apostolilor 10,38) În Vechiul Testament, ungerea simboliza umplerea cu Duhul Sfânt (vezi 1 Samuel 16,13). De asemenea, este de subliniat faptul că erau unși numai preoții și regii, ceea ce corespunde perfect calității Domnului Christos de Rege și Mare Preot.

Așadar, Unsul (Mesia) trebuia să apară nu după 7 săptămâni profetice (49 de ani reali) de la decretul lui Artaxerxes, ci după 7+62 de săptămâni (483 de ani reali). Profeția spune că în ultima săptămână din cele 70 Unsul urma să fie stârpit (omorât). Dacă El ar fi apărut după primele 7 săptămâni profetice (49 de ani reali), concluzia ar fi că El ar fi trebuit să trăiască pe tot parcursul celor 62 de săptămâni profetice (434 de ani reali), pentru ca în ultima săptămână profetică (7 ani reali) din cele 70, El să fie omorât. Un Mesia care să trăiască pe pământ câteva sute de ani, înainte de a se aduce jertfă este o idee inacceptabilă. Mesia – Fiul lui Dumnezeu – a fost și om adevărat, care „a trebuit să Se asemene fraților Lui în toate lucrurile” (vezi Evrei 2,17), inclusiv în ceea ce privește longevitatea.

Profeția ne trimite nu la anul nașterii lui Mesia, ci la anul în care Acesta urma să fie uns cu Duhul Sfânt pentru a începe lucrarea publică: anul 27 d.Ch. În vechime, preoții erau unși la vârsta de 30 de ani – un amănunt demn de a fi luat în considerare. Sfârșitul celor 7+62 de săptămâni profetice (483 de ani reali) ne duce la anul 27 d.Ch., anul în care Iisus a fost botezat și a început lucrarea Sa publică. În anul 27 d.Ch., Biblia afirma că Iisus avea vârsta de 30 de ani (vezi Luca 2,23), adică avea vârsta care-I permitea, din punctul de vedere al regulilor iudaice, să înceapă lucrarea Sa publică.

Decalajul dintre vârsta Mântuitorului (aproximativ 30 de ani) și anul 27 d.Ch. se explică printr-o greșeală făcută la calcularea erei creștine. Iisus S-a născut în realitate nu în anul 1 al erei creștine, ci cu aproximativ patru ani mai devreme. Biblia afirmă că, în momentul nașterii Mântuitorului, Irod cel Mare trăia (vezi Matei 2,13‑20). Or, istoria consemnează faptul că Irod cel Mare a murit în anul 4 î.Ch., ceea ce ne duce la concluzia că la începutul anului 1 d.Ch. Iisus avea în jur de trei ani. Un calcul simplu ne arată că în anul 27 d.Ch. Iisus era în vârstă de aproximativ 30 de ani.

Daniel 9,26: „După aceste 62 de săptămâni Unsul va fi stârpit.”

Versetul 26 al cap.9 ne introduce în mijlocul evenimentelor petrecute în ultima săptămână profetică dintre cele șapte zeci. Până acum, în studierea profeției celor 70 de săptămâni (490 de ani), am acoperit 69 de săptămâni (sau 483 dintre cei 490 de ani). Profeția spune că după cele 62 de săptămâni ce urmează primelor 7 săptămâni, adică după cele 69 de săptămâni (483 de ani), Unsul urma să fie „stârpit”. Verbul tradus aici prin „va fi stârpit” este același cu cel tradus prin „nimicit” în numeroase versete din Leviticul, expresie care era legată de sistemul jertfelor, când cei care călcau legământul erau „nimiciți” din mijlocul poporului (vezi Leviticul 7,27; 17,10.14; 20,6. 17). În Daniel 9,26 ne este prezentată imaginea lui Iisus, Cel nevinovat, care este „nimicit” pentru păcatele altora.

Profeția nu specifică în acest punct anul exact al morții Mântuitorului, ci doar perioada în care acest eveniment urma să aibă loc: în perioada imediat următoare anului 27 d.Ch. Specificația anului morții Lui se face în vers. 27: „la jumătatea săptămânii”, adică în anul 31 d.Ch.

„Și nu va vea nimic”- afirmă în continuare profeția. Deși urma să fie „nimicit” pentru păcatele poporului, Mesia „nu va avea nimic”, ceea ce reprezintă un indiciu cu privire la învierea Sa. Scopul urmărit de Satana va fi anulat prin învierea lui Iisus, care a dat o și mai mare amploare lucrării Sale.

„Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș…” Este o profeție evidentă cu privire la Roma păgână, care urma să cucerească Ierusalimul și să distrugă Templul sub comanda lui Titus, în anul 70 d.Ch.

Ceea ce ne atrage atenția în finalul versetului 27 este afirmația că „războiul va ținea până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile”. Privind la istoria mai veche sau mai recentă a Palestinei, nu putem decât să dăm deplină dreptate Bibliei: Palestina este unul dintre locurile cele mai fierbinți ale planetei, unul dintre zonele cele mai nesigure, unde butoiul cu pulbere poate exploda în orice moment.

Daniel 9,27: „El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână.”

Cine? Mesia. Când? După încheierea celor 69 de săptămâni profetice (493 de ani reali, adică în timpul ultimei săptămâni profetice cuprinsă între anii 27 și 34 d.Ch.). Profeția se referă la întemeierea Bisericii creștine. În primii trei ani și jumătate ai ultimei săptămâni profetice (27- 31 d.Ch.,) Domnul Christos a lucrat în mod direct și nemijlocit la întemeierea ei. Apoi, în a doua parte a ultimei săptămâni (31- 34 d.Ch.), cei care au lucrat la zidirea Bisericii au fost apostolii.

Afirmația că „el va face un legământ trainic cu mulți” se referă evident la iudeii care L-au primit pe Iisus în vremea aceea. De fapt, Biserica creștină a fost întemeiată de Iisus și apostolii Săi prin iudeii care au acceptat noua învățătură.

Cu toate că profeția nu menționează un anume eveniment pentru ultimul an – anul 34 d.Ch. – mulți cred că este vorba despre anul în care Pavel a primit Evanghelia și a devenit marele apostol al neamurilor (Faptele Apostolilor 9). Cu alte cuvinte, s-a încheiat perioada în care Israelul fusese socotit, în mod exclusiv, poporul ales al lui Dumnezeu, iar la sfârșitul celor 490 de ani a început o nouă eră din istoria mântuirii, urmând ca Evanghelia să fie predicată în întreaga lume.

Ultima săptămână profetică se încheie în anul 34 d.Ch., an în care iudeii l-au ucis pe Ștefan – primul martir creștin. Dacă pe Mântuitorul L-au răstignit romanii cei păgâni, pe diaconul Ștefan l-au ucis iudeii, pornind cu acea ocazie o prigoană cruntă împotriva Bisericii creștine. În anul 34 d.Ch., odată cu încheierea celor 70 de săptămâni profetice „tăiate”, „hotărâte” pentru poporul evreu, acest popor a fost lepădat ca popor ales. „Via” a fost dată altor vieri (vezi Matei 21,41). Această ultimă săptămână profetică a fost săptămâna de aur pentru iudei, căci ei au avut ocazia să-L cunoască și să-L primească pe Mesia cel așteptat.

„La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfă și darurile de mâncare.”

Este vorba despre anul 31 d.Ch., an în care Mântuitorul a fost răstignit. Versetul 27 ne prezintă și semnificația morții Domnului: încheierea sistemului ceremonial al jertfelor, în sensul că acestea nu mai aveau nicio valoare în derularea Planului de Mântuire. Lucrul acesta este arătat clar în Marcu 15,34- 39, unde se spune că, în momentul morții Domnului pe cruce, perdeaua din Templu s-a rupt în două, simbolizând sfârșitul rolului Sanctuarului pământesc. Simbolul se întâlnea cu realitatea. Iisus, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele omenirii, fiind jertfit pe cruce, anula necesitatea jertfelor de animale din cadrul sistemului ceremonial. Tot ce era asociat cu vechiul sistem: jertfele, preoția și sanctuarul, urma să fie înlocuit (vezi Evrei 9,1-15).

Concluzii

Profeția celor 70 de săptămâni este una dintre cele mai remarcabile profeții biblice. Omul de știință Peter W. Stoner a abordat probabilitatea matematică a mesianității lui Iisus în cartea sa „Science Speaks” (Știința vorbește, Chicago: Moody Press). Conform celor spuse de el, există doar o șansă de 1 la 10 la puterea 17 (100 000 000 000 000 000) ca toate profețiile cu privire la Iisus să se împlinească în același om și în același timp.

Într-o lume în care prezicătorii de pe marginea străzii, horoscopul din ziare și tot felul de alți ghicitori ai viitorului captează atenția a milioane de oameni, profeția celor 70 de săptămâni este făcută dintr-o țesătură care dovedește, dincolo de orice îndoială, că există un Dumnezeu care este atât de preocupat de această lume și de oamenii din ea, încât a oferit dovezi de necontestat ale mesianității lui Iisus.

Ultima săptămână profetică oferită de Dumnezeu poporului evreu a fost săptămâna lor de aur – ocazia specială oferită de cer, dar pierdută pentru veșnicie. Ceea ce este Sabatul după o săptămână de trudă, așa trebuia să fie cea de-a 70‑a săptămână profetică pentru iudei: o perioadă de odihnă, de întâlnire cu Mesia.

Există și pentru noi o ultimă săptămână de aur: cea în care trebuie să ne pregătim să ne întâlnim cu Mântuitorul nostru la revenirea Sa în glorie. Îl vom respinge asemenea iudeilor, sau Îl vom primi cu bucurie?

sursa: https://www.loribalogh.ro/