Apocalipsa capitolul 8 – Trâmbița a doua: Un munte de foc aruncat în mare - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

(vers. 8.9)

Vers. 8.9: „Al doilea înger a sunat din trâmbiță. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s-a făcut sânge; și a treia parte din făpturile care erau în mare și aveau viață au murit; și a treia parte din corăbii au pierit.”

Interpretarea clasică

Cea de-a doua trâmbiță vestește o nouă judecată divină asupra creștinismului apostaziat. De data această simbolistica se schimbă: la sunetul trâmbiței, Ioan vede „ceva ca un munte de foc aprins” care a fost aruncat în mare, făcând distrugeri inimaginabile.

Biblia folosește adesea muntele ca simbol al unor împărații:

– Babilonul este asemănat cu „un munte nimicitor, un munte aprins” (vezi Ieremia 51,24.25).

– Împărăția Medo-Persană este și ea asemănată cu un munte mare care împiedică poporul Israel să restaureze Ierusalimul (vezi Zaharia 4,7).

– Împărăția lui Dumnezeu este asemănată în cartea profetului Daniel cu o piatră care devine un munte mare care umple tot pământul (vezi Daniel 2,34.45).

– „Apocalipsa” vorbește despre șapte munți pe care șade desfrânata și care „sunt și șapte împărați” (vezi Apocalipsa 17,9.10).

De asemenea, în Biblie marea este un simbol al lumii, al națiunilor și popoarelor care o alcătuiesc (vezi Apocalipsa 17,15). Reunind cele două simboluri, „muntele de foc” aruncat în mare reprezintă o forță politică și militară care va face mult prăpăd într-o anumită parte a lumii, nimicind viața, posesiunile și bunurile materiale ale oamenilor.

Dacă prima trâmbiță vorbește de „grindină, foc și sânge”, care lovesc Imperiul Roman pe uscat, asemenea unei vijelii venite din nordul înghețat, trâmbița a doua vorbește despre pustiiri ale imperiului venite de data aceasta pe mare.

Astfel, evenimentele prezise în cea de-a doua trâmbiță și-au găsit împlinirea în cea de-a doua invazie barbară în Imperiul Roman prin vandalii lui Genzeric.

Faptele istorice

Tot cortegiul de nenorociri începe pe data de 13 octombrie 409, când vandalii, suevii și slavii forțează trecerea Pirineilor și se așază în vechea Betica, devenită Vandaluzia, iar mai târziu Andaluzia. Invazia vandalilor este însoțită pretutindeni de jafuri și măceluri inimaginabile.

Vrând să pună capăt pericolului vandal, cezarul roman a alcătuit în portul Cartaginei o flotă puternică, formată din 300 de corăbii bine echipate. Planul romanilor a fost însă dejucat de vandali. Datorită unor informații furnizate de câțiva romani trădători, Genzeric a luat prin surprindere flota romană adăpostită în golful Cartaginei, distrugând o mare parte a ei. Unele corăbii romane au fost incendiate și scufundate, altele au fost luate de vandali.

Între anii 428‑468, în fiecare primăvară vandalii conduși de Genzeric întocmeau o flotă puternică în portul Cartaginei din nordul Africii, apoi, la comanda acestuia, porneau să atace și să jefuiască flota Romei.

Deși înaintat în vârstă, Genzeric conducea personal operațiunile. Nimeni în afară de el nu cunoștea ținta următoare. Când era întrebat despre direcția în care trebuia să se îndrepte flota lui, Genzeric răspundea sec: „După vânt, sau în voia vântului. Dumnezeu va ști mai bine să ne conducă acolo unde sunt păcătoși de pedepsit” (1).

Vandalii aveau de partea lor avantajul atacurilor fulgerătoare în cele mai îndepărtate locații. Aveau cu ei un mare număr de cai care îi ajutau să ajungă în același minut în locuri foarte depărtate unele de altele. Africa toridă însă nu-l tenta pe Genzeric. El avea planuri mult mai mari. Așa că, folosind lemnul din pădurile Atlasului, precum și priceperea romanilor cuceriți, el și-a creat în portul Cartaginei o flotă puternică.

Una dintre primele expediții ale acestei flote a fost îndreptată spre Roma. Așa cum făcuse Alaric al goților cu patruzeci de ani în urmă, Genzeric jefuiește Roma în ciuda încercărilor papei Leon de a-l determina să renunțe.

Timp de 14 zile Roma a fost la discreția vandalilor. Comorile ei au fost răpite și duse la Cartagina. Între aceste comori se afla, după informațiile oferite de Gibbon, și masa de aur și sfeșnicul de aur din templul din Ierusalim, distrus de Titus în anul 70 d.Ch. Circa 60 000 de prizonieri au fost luați cu acea ocazie și duși la Cartagina, între ei aflându-se și împărăteasa Eudoxia, împreună cu fiicele ei.

Pustiirile au continuat timp de 20 de ani. Sub loviturile nemiloase ale hoardelor vandale, au căzut Sicilia, Corsica, coastele Italiei, Dalmația, Epirul și Grecia. De la Coloanele lui Hercule (Gibraltarul) și până la gurile Nilului, adevăratul stăpân al mării și uscatului era Genzeric.

În 468, împăratul Leon I al Imperiului de Răsărit a făcut o încercare disperată de a pune capăt supremației vandale. Cheltuind sume exorbitante de bani (130 000 de livre de aur și 5,2 milioane de livre de argint), el a alcătuit la Constantinopol o flotă imensă formată, după informațiile oferite de Gibbon, din 1113 corăbii, pe care erau îmbarcați 120 000 de marinari și soldați.

Și de data aceasta au existat câțiva trădători care l-au informat pe Genzeric de planul cezarului. Atunci Genzeric a îmbarcat pe vasele lui cei mai viteji ostași și a tras după aceste vase ambarcațiuni mai mici încărcate cu materiale inflamabile. Sub protecția întunericului, vandalii s-au apropiat de flota romană și au împins spre această micile ambarcațiuni incendiate.

Surprinși, romanii nu au putut evita dezastrul. Mare parte din flota a fost aprinsă, asemenea unui munte de foc aruncat în mare, iar Genzeric era din nou stăpânul absolut al mării, coastele Italiei, Greciei și Asiei fiind la discreția puterii vandale.

„Niciodată o invazie nu a făcut să curgă atâta sânge și nu a acoperit pământul cu atâtea ruine… Furia lor oarbă nimicea mai întâi tot ce pretindeau apoi să stăpânească… Cu riscul să piară ei înșiși, n-au cruțat nici recolta, nici arborii fructiferi pentru a face să moară de foame nenorociții care se ascunseseră prin peșteri sau prin munți. Nici rangul, nici nașterea, nici slăbiciunea sexului sau a vârstei nu aflau milă înaintea acestor inimi de piatră”, spune Le Beau în istoria sa (2).

Salvian, preot de Marsilia, recunoaște că toate aceste evenimente nefericite au fost îngăduite de Dumnezeu pentru a pedepsi creștinismul decăzut din Imperiul Roman: „Drept este Domnul și dreaptă este judecataă Sa. Astfel, noi suntem pedepsiți de Dumnezeu printr-o judecată care este adusă la îndeplinire în prezent. De aceea s-a ridicat un popor, spre pieirea și rușinea noastră, care cutreiera din loc în loc, din oraș în oraș, și pustiește totul.

Dar acea mână a Cerului, care i-a condus în Spania spre a pedepsi nelegiuirile de acolo, i-a mânat și în Africa s-o pustiască. Chiar pustiitorii au mărturisit că ceea ce fac ei nu este lucrarea lor, ci ei au fost mânați de porunca dumnezeiască. De aici se poate vedea cât de mari sunt fărădelegile noastre, încât, pentru pedepsirea și mustrarea noastră, chiar barbarii au fost constrânși să facă ceea ce nu voiau și să năvălească conform cuvintelor pe care pustiitorul regatului Israel, regele Asiriei, le-a rostit: „Fără voia Domnului m-am suit eu împotriva țării acesteia s-o nimicesc? Domnul mi-a zis: Suie-te împotriva țării acesteia și nimicește-o!” (Isaia 36,10). Tot astfel, și venirea vandalilor în Africa nu este o lucrare a asprimii lui Dumnezeu, ci a corupției africanilor” (3).

Acesta a fost „sunetul” celei de-a doua trâmbițe. Înainte de a muri în vârstă și plin de glorie, Genzeric a fost martor la prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Referindu-se la acest fapt, istoricul Gibbon este de părere că Genzeric este „un nume mare în ce privește distrugerea Imperiului Roman, care merită să fie pus alături de Alaric și Attila” (4).

Profeția care vorbea de un munte mare de foc aprins aruncat în mare s-a împlinit cu exactitate. A treia parte a fostului imperiu al lui Constantin cel Mare a fost distrusă prin năvălirea vandalilor lui Genzeric.

Interpretarea actuală

M. Maxwell consideră ca cea de-a doua trâmbiță se referă atât la perioada goților lui Alaric, precum și la cea a vandalilor lui Genzeric, ambele fiind pedepse divine căzute asupra Imperiului Roman din cauza nelegiuirilor lui. Conform acestei interpretări, această a doua trâmbiță acoperă perioada corespunzătoare celei de-a două epistole și a celei de-a două peceți, respectiv perioada cuprinsă între anii 100‑313 d.Ch., în care Imperiul Roman i-a persecutat pe creștini.

sursa: https://www.loribalogh.ro/