Urcă pe munte

Urcă pe munte
Să vezi splendoarea de dincolo,
Splendoarea Canaanului.
Urcă pe munte să fii la un pas de Eden,
Să-ţi oglindeşti privirile-obosite
Pe măreţia oraşului veşnic,
Să înţelegi că viaţa
Nu-i frângere de drum,
Nici sfâşieri de timp
Şi nici sfârşit de noi,
Că ceea ce se pare încheiere
E numai început,
Că-n zarea ce se stinge
Se înfiripă zorii veşniciei
Cu revărsări de fluvii de lumină.

Urcă pe munte;
Numai pe vârf de munte poţi pricepe
Că nu eşti doar un bulgăre de tină,
Ci colţ de cer, fărâmă de divin,
De veşnicie;
Urcă pe munte,
Pe muntele credinţei,
Pe stâncile speranţei;
Pe crestele făgăduinţelor minune
Privirile tale să plângă fericite
Oprite de măreţia patriei promise.

Urcă pe munte
Chiar obosit de anii ce te-aşteaptă,
De tâmplele cărunte,
De braţele-n durere frânte,
De fruntea-nsângerată
Şi de picioarele rănite,
Urcă pe munte!
De nu se poate altfel,
Urcă-n genunchi.
Chiar dacă sufletul ţi-e sfâşiat de ne-mpliniri,
De căutări zadarnice,
De doruri risipite.

Urcă pe munte,
Chiar dacă-ţi pare aspră, fără sens
Cărarea ce te poartă către culme,
Chiar dacă pașii simt
Prăpăstiile fricii
Chiar dac-auzi şuvoaiele de lacrimi
Sălbatice vuind,
Urcă pe munte!
Ele curg la vale
Din ce în ce se-aud mai jos,
Dezamăgirile şi plânsul,
Din ce în ce e mai aproape cerul.

Urcă pe munte!
Acolo-ţi cad pe fruntea de văpaie
Stropi de balsam de paradis,
O împlinire-a armoniei
Ce-o-ncerci acuma fără rost.
Acolo-n vârf de tot,
Aripi în loc de paşi încătuşaţi,
În loc de mers e zbor netulburat.
Urcă pe munte,
Şi sub vegherea îngerilor buni,
Acolo sus
Ce-i pământesc din tine
Să se atingă
Şi să te-aprinzi pe bolta veşniciei
Ca o stea nemuritoare.

Acolo sus, pe muntele credinţei,
Pe muntele Golgotei,
Spre dincolo, spre Dumnezeu.