Drumul prin valea întunericului

Drumul prin valea întunericului

1
Când luna se ascunse-n nori,
Un călător porni la drum,
Cu pașii grei printr-o pădure
Și cu o torță fără fum.

2
În mâna dreaptă ținea Biblia,
La piept o cruce de argint,
Iar peste umeri avea haina
Unui călător smerit.

3
Se spunea că dincolo de munte
Era un sat uitat de lume,
Unde oamenii trăiau în teamă
Și nu mai auzeau de Dumnezeu.

4
El nu știa ce-l așteaptă-acolo,
Nici câți vrăjmași va întâlni,
Dar auzise-n rugăciune:
„Ridică-te și mergi, nu te opri.”

5
Pădurea deveni tot mai deasă,
Iar vântul şuiera printre brazi,
Când o lumină apăru departe,
Dansând pe stânci ca niște pași.

6
Călătorul se opri o clipă,
Dar își aminti de-al său Domn:
„Nu orice lumină este cale,
Și nu orice glas vine din cer.”

7
Își făcu semnul crucii-n taină
Și merse drept înainte,
Căci în inima lui ardea
Cuvântul Domnului cel sfânt.

8
Deodată, podul peste vale
Se rupse chiar sub pașii lui,
Iar el căzu spre stânci și apă,
Strigând din suflet: „Doamne, Tu!”

9
Se prinse însă de o creangă
Și rămase suspendat în hău,
Iar deasupra, printre pietre,
Auzi un glas: „Ține-te bine!”

10
Cu ultimele puteri urcase
Pe marginea prăpastiei reci,
Și când privi în urma sa,
Văzu cât de aproape fusese să cadă.

11
„De câte ori m-ai apărat, Doamne,
Când nici măcar n-am înțeles!
De câte ori ai fost cu mine
Când eu credeam că sunt departe!”

12
Porni apoi printr-o vale
Unde ceața acoperea tot,
Iar fiecare pas părea
Că-l duce spre-un necunoscut loc.

13
Din ceață se-auziră glasuri:
„Întoarce-te! Nu mai continua!”
Dar el răspunse fără teamă:
„Hristos e Calea mea!”

14
Atunci un vânt puternic veni
Și ceața se rupse dintr-o dată,
Iar înaintea lui apăru
O poartă veche și încuiată.

15
Pe poartă scria cu litere:
„Numai cei ce cred vor trece.”
El puse mâna pe zăvor
Și se rugă în liniște.

16
Poarta se deschise singură,
Fără cheie, fără zgomot greu,
Iar dincolo de ea se întindea
Un drum luminat de Dumnezeu.

17
Dar drumul nu era fără luptă,
Căci din pădure apărură
Oameni care voiau să-i ia Biblia
Și să-i stingă lumina din suflet.

18
El nu ridică mâna asupra lor,
Ci le vorbi despre iubire,
Despre Hristos, despre iertare
Și despre viața cea veșnică.

19
Unul dintre ei lăsă arma jos
Și începu încet să plângă:
„Am căutat lumină toată viața,
Dar n-am știut unde s-o găsesc.”

20
Și unul câte unul veniră,
Lăsându-și ura la pământ,
Iar valea care fusese neagră
Se umplu de rugăciuni și cânt.

21
Călătorul privi spre ceruri
Și înțelese atunci ceva:
Uneori Dumnezeu te poartă
Prin întuneric pentru altcineva.

22
Nu fusese trimis doar să treacă
Prin valea rece și pustie,
Ci să ducă o rază de speranță
Celor pierduți în noapte vie.

23
Când zorii răsăriră peste munte,
Satul începu să se trezească,
Iar clopotele unei biserici
Sunau ca lumea să se pocăiască.

24
Călătorul își plecă fruntea
Și mulțumi Domnului smerit:
„Eu am crezut că merg singur,
Dar Tu, Isuse, m-ai călăuzit.”

25
Și iar porni spre alte zări,
Cu Biblia strânsă la piept,
Căci pentru cel ce merge cu Hristos
Niciun drum nu este prea greu.