Corabia Credinței

Corabia credinței

1
Pe-un țărm pustiu, într-o dimineață,
Un tânăr privea marea-n zare,
Cu o corabie veche înainte
Și-o chemare venită din depărtare.

2
„Ridică pânza și pornește,
Nu te teme de valul cel greu;
Chiar dacă marea se va zbate,
Eu voi rămâne Dumnezeul tău.”

3
A urcat încet pe corabie,
Cu pâine, apă și un toiag,
Iar Biblia lui, strânsă la piept,
Era comoara lui cea mai de preț.

4
Când pânzele s-au umplut de vânt,
Corabia s-a desprins de mal,
Iar el privi în urmă o clipă
Și apoi porni peste mare, curajos.

5
La început apa era liniștită,
Iar cerul senin și curat,
Dar după câteva ore de drum
Un nor peste mare s-a ridicat.

6
Tunetul zgudui depărtarea,
Fulgerul crăpă cerul în două,
Iar valurile, mari cât munții,
Loveau corabia iar și iar.

7
„Doamne!”, strigă el cu putere,
„Dacă nu vii să mă păzești,
Corabia mea se va scufunda
Și nu voi mai vedea malul nicicând!”

8
Vântul urla printre catarge,
Frânghiile trosneau neîncetat,
Dar tânărul rămase pe punte
Și către Dumnezeu s-a rugat.

9
Atunci își aminti de ucenici,
De marea Galileii odinioară,
Când Hristos dormea în corabie
În mijlocul unei furtuni de seară.

10
„Dacă și ei au strigat spre Tine,
Și Tu ai poruncit mării să tacă,
Atunci și astăzi, Doamne, poți
Să-mi faci furtuna să dispară.”

11
Se ridică și strigă spre ceruri:
„Isuse, eu mă încred în Tine!”
Și, pentru prima dată-n noapte,
O pace coborî peste sine.

12
Furtuna încă lovea corabia,
Dar frica nu-l mai stăpânea,
Căci în mijlocul mării negre
El știa că Dumnezeu veghea.

13
După trei zile și trei nopți,
Zări o insulă printre nori,
Dar țărmul ascundea stânci ascuțite
Și păduri pline de fiori.

14
Coborî pe nisipul ud,
Cu pasul atent și temător,
Și găsi o urmă veche-n țărână,
Ce ducea spre muntele din interior.

15
Pe drum găsi o peșteră mare,
Din ea venea un glas plângând:
„Ajută-mă! Sunt prins aici
De multe zile și multe nopți!”

16
Tânărul intră fără ezitare,
Deși întunericul era adânc,
Și găsi un om rănit și singur,
Cu trupul aproape fără vlagă.

17
Îl ridică încet de pe piatră,
Îi dădu apă și pâine din sac,
Apoi se rugă pentru omul acela,
Cerând Domnului să-i dea leac.

18
Când ieșiră amândoi din peșteră,
Soarele strălucea peste mare,
Iar omul rănit privi spre cer
Și plânse de bucurie și mirare.

19
„De ce m-ai salvat?”, îl întrebă,
„Cine te-a trimis după mine?”
„Nu eu te-am găsit”, răspunse tânărul,
„Dumnezeu m-a trimis la tine.”

20
Porniră împreună spre țărm,
Dar marea începu iar să crească,
Iar corabia, legată de stâncă,
Era gata să se desprindă.

21
Tânărul strigă: „Doamne Sfinte,
Nu ne lăsa aici să pierim!”
Și împreună, cu ultimele puteri,
Frânghia reușiră s-o prindă din nou.

22
Când s-au urcat în corabie,
Un vânt puternic dinspre nord
Îi împinse spre o cale sigură,
Departe de stânci și de port.

23
După multe zile pe mare,
Zăriră pământul luminat,
Iar omul salvat privea tăcut
Spre țărmul binecuvântat.

24
„Acum înțeleg”, spuse el încet,
„De ce Dumnezeu te-a trimis pe mare:
Nu doar corabia trebuia salvată,
Ci și viața mea din pierzare.”

25
Și când pășiră pe uscat,
Amândoi genunchii și-au plecat:
„Slăvit să fii, Doamne, în veci,
Că prin furtună Tu ne-ai salvat!”