Toamna salvării

Cad frunze aurite rămase jos în drum
Cândva împodobind corona cea verzuie
A pomului rămas fără de vlagă-acum
De toamna ce-a împins cu greu vara târzie.

Tabloul ce-l privesc parcă vorbește clar
De timpul ce se scurge așa de-neîntârziat
Și anii vieții noastre ce vin și-apoi dispar
Purtând în umbra lor al vieții nost' stigmat.

Prin biruinți desprinse din mâna Sa cerească
Am avut harul să înaintăm pe drum,
Dar și prin valea grea și-atât de-anevoioasă
Ne-a 'ngăduit gustând atâtea amărăciuni.

Înfrânt, căzut sub valul săgeților încinse
Zăceam ca un războinic dezbrăcat
De toată armătura primită în rugi aprinse,
Cândva arvună a harului nemăsurat.

Dar și în valea aceea, de umbră a morții rece
'Mi-era toiagul Tău un scump mângâietor,
Întins spre mine-înfrântul și gata să dezlege
Povara josniciei cu-al Dragostei zăvor.

Și-apoi ca biet ologul, reluând cu anevoie
Urcușul ce părea acum puțin mai lin,
Mă luai din nou pe brațe, ştiind a mea nevoie,
Și năzuința de-a fi vindecat deplin.

Ce dragoste desprinsă din Tatăl Dumnezeu
Asupra mea, un om infim Ți-ai arătat!
Cu har nemărginit, iubirea Ta mereu
Din multele înfrângeri m-a salvat!

Mă-nchin cu reverență la tronul îndurării
Smerit, îndatorat, de toate mă căiesc!
Atât de mare a fost prețul răscumpărării
Nicicând nu voi putea să-Ți mulțumesc.

Inima mea e nouă, dorința mea e vie
Să lupt înaintând orice-ar veni!
O viață dedicată în semn de mulțumire
E dorul care-l port pân' voi muri!

Cad frunze aurite rămase jos în drum:
Sunt neputințele ce Le-ai îndepărtat!
Prefăcând izvorul pustiu de până-acum
În Apa Vieții Vie, ce viață mi-a redat!


Amin