Stejarul din câmpie

Stăteam în câmp culcat la umbră
Lângă stejarul vechi şi bun
Când dintr-odată - zarvă mare,
Să nu vă mire ce vă spun:

Mi s-a părut că-aud cum spinii
Şi buruienile, grămadă,
Strigau amenințând stejarul
Că-l scot afară din livadă.

— Nu vezi, eşti singur în câmpie
Ce te-ai găsit să crești aşa?
I se răstește o isteaţă
Cu gând mârșav și gură rea.

— Şi crezi, dacă-ai crescut atâta,
De-acum nu te mai vestejeşti?
Nu azi, nu mâine, dar odată
Şi tu la rând te prăpădeşti!

Făceau așa o gălăgie
Că zarva ajungea la soare,
Ba, că-are frunzele prea dese
Ba că-i prea gros, ba că-i prea mare.

Şi se porneau mereu mai tare,
Că de-așa mare ce-a crescut
Nu-ncape nimeni să mai crească...
Şi iar o luau de la-nceput.

Tot gălăgioase, fără minte,
Vroiau din rădăcini să-l scoată,
Şi numai ele să rămână
Doar buruieni, câmpia toată.

Abia spre seară, răgușite,
Când fără vlagă amuţiră,
Un vânt uşor mişcă stejarul
Şi el vorbi cu glas de liră.

— Sămânţa mea din codrul verde
Cum a ajuns aici, nu știu;
Stejar însă mi-a fost tot neamul,
Nu pot decât stejar să fiu!

Zadarnic aș tot vrea în iarbă
Cu voi să-mi înflorească floarea,
Când crengile mai sus se-nalţă
Să-mbrăţișez cu ele zarea.

De zeci de ani atâtea păsări
La mine şi-au găsit o casă;
Iar cântecele lor le-ngână
Cu foşnetul din frunza-mi deasă.

Opresc cu palme sfâşiate
Potopul ce v-ar nimici,
Iar soarele mă ofileşte
Pe voi ca să vă pot umbri.

La umbra mea doinesc ciobanii
Și-şi plâng întregul lor oftat,
Când poposiţi, ascultă-n frunze
Ecou din codru-ndepărtat...

... Și stând culcat acolo-n iarbă,
Mi s-a părut c-aud o veste;
Un gând mi-a fulgerat prin minte...
Ce-am auzit nu-i o poveste.

În viaţă deseori se-ntâmplă
Să vezi şi oameni cum v-am spus;
Sunt buruieni şi spini cât lumea,
Stejari prea mulţi pe câmpuri nu-s.

Te cercetează și-ți răspunde,
În vânt, în soare-n vijelie,
În arșiță... Ești buruiană?
Sau ești stejarul din câmpie?