Stau zăpăcit , de-o viaţă …

Stau zăpăcit, de-o viaţă …

Stau zăpăcit, de-o viaţă, în locul de plecare!
Nu-i nimeni împrejuru-mi să-ndrume-un Suflet trist!
Alerg, în consecinţă, pe aprige culoare,
Prin galerii măreţe, ori poduri de artist,

Sperând să aflu-n drumu-mi, ieşirea potrivită
Din labirintul vremii, ce nu-mi e chiar ostil,
Dar nici prielnic tare, el neavând menită
Vreo tablă-indicatoare sau îndreptar util!

Nu-i nimeni împrejuru-mi dispus să-mi mai vorbească!
Cu toţii au probleme! Cu toţii sunt grăbiţi!
Ȋntreb pe fiecare, sperând să îmi vestească
Unde găsesc ieşirea, dar parcă-s prigoniţi

De-o vajnică furtună, ori de-o stihie rece,
Ce nu le dă prijejul de-a fi de ajutor!
Vreau doar “Peronul Unu”, căci pe acolo trece
Vehiculul ce astăzi mi-e hărăzit cu Dor,

Dar oamenii, în grabă, n-au timp de mari discuţii
Și nu mă-aud, devreme ce sunt presaţi de timp,
Ori caută şi dânşii, ca orbii şi ca muţii
Peroanele, să-ajungă în tot acest răstimp!

Mă-nvârt cu teamă, parcă, cu-al meu bagaj în spate,
Tot încercând în fugă, Destinul să-mi găsesc!
Mai calc cumva aiurea, pe dale nesudate,
Ce-mpiedică o Fiinţă în traiul omenesc,

Și-mi ostoiesc durerea-n Credinţa minunată
Că totul va fi bine! Că totul s-ar sfârşi
Ieşind şi eu cu bine din sfera agitată
Ȋn care orişicine aleargă din vecii!

Aleg în fine-o cale! Ales-am singur drumul?
Ori Cineva mă-ndeamnă să merg spre Răsărit?
Cobor sau urc degrabă, la trepte, cu duiumul,
Convins de-acum că aflu Peronul mult dorit,

Nefiind de astădată, uitat şi-n părăsire
Cum am crezut o clipă, în gându-mi păcătos!
Simt, iată, că am Harul, iscat de Nemurire
De-a mă Salva-n Smerenii de căi ce duc “în jos”,

Eu continuând urcarea, pe multe scări rulante,
Văzând cumva departe, Tărâmul cel visat!
Simt lângă mine-un Ȋnger cu Aripi elegante
Ce mă-nsoţeşte tainic, cu Zâmbetu-I curat,

Spunându-mi în visare, să nu-mi mai fie frică,
Și să nu-mi fac vreo grijă de Fiinţele de Sus,
Căci ele azi, primi-vor, pe toţi, - la o adică -,
Cei care Cred în Tatăl şi-n Bunul Domn Iisus!