Smerenia

Smerenia

Am coborât pe treptele smeririi
La scăldătoarea sufletelor vii,
Dorind să gust odihna nemuririi
Cu cei scăpați din laț și colivii.

În contrasens urcau grăbiți trufașii
Spre ziguratul falnicei mândrii.
Pe-un tas imens mi se opriră pașii
Și-am stat mâhnit în ambientul gri.

Sfios, făcui un pas spre scăldătoare,
Împins ca de-un resort nepământean,
Când mii și mii de păsări cobitoare
Mă asaltau sub sceptrul lui satan.

Văzându-mă apoi stăpân pe teamă
Mi-au dat un și mai aprig combatant:
Uriașul Deznădejde se proclamă
Stăpânul închisorii din neant.

A pus pe trepte smoală lunecoasă,
Pereții i-a umplut cu mărăcini,
Cădea de sus cenușă și pucioasă,
Iar bezna răsuna de lei haini.

Rănit, sleit, cu inima ca-n gheare,
Am tot pășit și nu m-am dat învins
Chiar de vedeam săgeți indicatoare
Întoarse de Amăgire, întradins.

Ah, lespezile sunt prea moi și mișcă,
Se lăfăie pe ele scorpioni!
Năpârcile macabru cântă-n trișcă,
Să dănțuie mulțimea de dragoni.

Simțeam că gura lor are pecete,
Pășeam ca între fiare Daniel,
Ținându-mă cu mâna de perete,
Cu gândul la sublimul Peniel.

Când, iată, tot vacarmul se oprește
Și clipocește doar un susur blând.
E un izvor ce tainic îmi vorbește,
Îl simt și acum în inimă curgând.

-Rămâi aici lângă picior de cruce
Și lângă ieslea cea din Betleem,
Căci înălțarea în hăuri te conduce,
Doar umilința urcă spre Salem!