Semănătorul

Cu lacrimi şi suspine, pe ploaie şi furtună,
De-atâţia ani cu trudă grăunţii-ai semănat,
Ai tot sperat în soare, căldură, vreme bună,
Dar nici un snop din roade pământul nu ţi-a dat...

Cu inima aprinsă, de doruri arse plină,
De-atâţia ani fierbinte pe Domnul L-ai rugat,
Dar negura nu trece, iar bolta cea senină
În curcubeul limpede nu s-a arătat.

Şi nu vei vedea poate pământul plin de grâne,
Nici holda secerată, nici roadele-n livezi,
Dar tu lucrează harnic: ce-ai semănat rămâne,
Tu eşti chemat să sameni, s-aștepţi, şi să veghezi!

Mai pune o speranţă în fiecare boabă,
În fiecare brazdă, un vis înaripat,
Şi nu-ţi lăsa credinţa furată, prinsă roabă
De îndoieli şi temeri, de cerul înnorat.

Cuvântul Sfânt al vieţii mai seamănă-L o dată!
Când vezi că nu-ncolţeşte, o, nu descuraja!
Căci holda ta, de lacrimi e binecuvântată,
Ce-ai semănat cu trudă, va răsări cândva.

Mai ieși şi mai aruncă din traista-ţi învechită
Sămânţa cu nădejde în brazdă, după vânt,
Şi snopii-i vei vedea cu roadă însutită
În ziua cea măreaţă, la secerişul sfânt.