Războiul nesfârșit

Un foc mocnit tresare în tăcere,
Cu flăcări reci ce ard fără culoare.
Păcatul, ca un vânt, o adiere,
Șoptește blând, dar naște tulburare.

Cu străluciri mă cheamă spre cădere,
Sub vălul fals al slavei de o clipă.
Dar tot ce-aduce este doar durere
Ce se preface-n scrum și în risipă.

În mine-i câmp de luptă în pustie,
Un dor de cer se zbate-n suferință.
Căci firea strigă: „Vreau ce-mi place mie!”,
Dar duhul cere-n taină biruință.

Voința e-un ostaș căzut în luptă,
Cu scutul spart, cuprins mereu de teamă.
Și totuși lupt, urcând culmea abruptă,
Spre crucea sfântă ce în duh mă cheamă.

Căderea-i grea, un foc ce mă doboară,
Și lacrima-n obraz mi se prelinge.
Dar Harul curge lin, din cer coboară,
Și orice vină-n jertfa Lui se stinge.

Când firea urlă-n val de amăgire,
Eu pe genunchi vreau flacăra sfințirii.
Scriptura mi-e o sabie-n gândire,
Și-n ea găsesc puterea împlinirii.

Nu-i lupta mea, ci-a Lui — în mine dusă,
Sub jugul blând, cu pace revărsată.
Chiar dacă ard sub greutatea pusă,
Sunt mântuit: ființa mi-e salvată.

Cuvântul Lui, e torță pe cărare,
Ce luminează drumul spre Cetate.
În El rămân, chiar prins în încercare
Hristos e viu, și biruința-n toate.

…

Nu mă lăsa, Stăpâne, în cădere,
Ci ține-mă cu dreapta Ta cea tare.
Fii scutul meu în ziua de durere,
Și Duhul Tău, puterea luptătoare!

Dany Căpătan