Răspuns

La poalele nopții apusul se stinge
Și ochii se-nalță la stelele vii
Tăcerea mă umple în cuget și sânge,
Iar vise pornesc pe cărări străvezii.

O tihnă se-nalță, o pace îmi curge
În inima-n doruri chemată în sus
Și nu mai am treabă de ore-n decurgeri,
Iar timpul de parcă s-a dus și-a apus.

Pe-a Robilor Cale se prinde privirea
Când eu cu întregul mă țin de pământ
Căci parcă nu cred că m-așteaptă Iubirea
În înstrăinarea de simplul cuvânt.

Strâng aeru-n palme de parcă mai sigur
Aș fi că-s aici și-ncă nu am plecat
Prin marile taine pornindu-mă singur
Și care-mi trimit un avânt spre înalt.

Îmi știu bine lumea și ea e prea mare
S-o pot a vedea într-un trai și nițel
Și ce o să aflu-n așa depărtare
Că plaiul meu, eu - parcă n-am fi defel?

Un Glas însă-aud, îl aud pretutindeni
Din stele venind și din sufletul meu:
„Oriunde n-ai fi tu Eu te voi cuprinde
Și nimeni, nimic nu-ți vor face vreun rău.

E totul al tău de aici în vecie
Cu tot înconjurul măreț și divers
Unde important și iubit îmi ești Mie
Cum este și-acest necuprins Univers!”