Ploaia

A tunat. Ne-ajunge ploaia
Şi fugim de la pădure
Fulgerul cu vâlvătaia
Vrea-ndrăzneala să ne-o fure.

Iuţim mersurile noastre
Şi prin câmpul în dogoare
Galopăm prin ierburi arse
De şuvoaiele de Soare.

N-avem unde-a ne ascunde,
Satul doar zâmbeşte-n vale
Că ne vede-n ţoale ude
Cum venim supuşi pe cale.

Ne-ating stropii ca alice
Şi se-ncurcă prin veşminte
Şi-mi închin spre lut cebrice
Mai supus şi mai cuminte.

Însă ploaia ne întrece
Şi cu tălpile ei goale
Ne aleargă-atât de rece,
Ne înmoaie-aşa de moale.

Ne-a speriat pe-o clipă frigul
Ce-a căzut pe viaţa sură
Sub călcâie iarba strigă
Că-i sătulă de căldură.

Pentru ce să fugi de apă? -
Ea ne curge, ea ne bate
Şi prin sarea noastră sapă
Răsuflări de libertate.

M-am întors cu pieptu-n fulger
Ca un „Aleluia”-n rugă
Şi prin cerul care curge
O luai copil la fugă.

„Într-acolo nu ni-i mersul!”
Dar eu fug spălat de mască
Şi citesc cu-ntregul versul,
Poezia cea cerească.

Prin turnarea-nverşunată,
De pe-argilele în zoaie
Strigă viaţa mea curată
Ca un strop rotund de ploaie.