Ploaia

Moment sublim! Cer şi pământ
Cu foc de fulgere-s unite
Se zbat aripile de vânt
De măreţie prigonite.

Un tunet se rostogoli
Parcă ar vrea ca să mă calce,
Iar plumbul umbrelor de zi
Se răsculară larg din pace.

O răcorire m-a ajuns
Şi întrecându-mă se duse
Unde în vale s-au ascuns
Casele strâmte şi supuse.

Crapă de parcă ceru-ntreg
Un fulger când prin el străpunge
Dacă alerg ori nu alerg
Tălpile ploii m-or ajunge.

Deci merg încet ca un proscris
Şi-aud cum scutură pe urme
Norii cu bobul lor înscris
Din uriaşele lor turme.

O clipă – şi m-au întrecut,
Iar eu sunt ud până la piele
Că-i în zadar ca să mai lupt
Cu toate patimile mele.

Ci scris cu slovele din cer,
Călcat de tunete sirepe
Mi-a mai rămas numai să sper
Că un potop nu se va-ncepe.

Parcă aş merge-acum prin nori
Ori parcă aş păşi pe apă
Şi mi-i cam frică, uneori,
Că potopirea o să-nceapă.

Sub letopiseţul ceresc
Pământu-i lipicios şi moale,
Aidoma ploii păşesc
Prin iarbă cu picioare goale.

Aşa mă simt eliberat
De frică, gânduri şi sudoare
Şi ce mi-i dat îmi va fi dat
Din cristalina-nsămânţare.

Doar ştiu că Domnul Dumnezeu
Spălându-mă cu prospeţime
Îmi pregăteşte-un curcubeu
Când mă va scri în întregime.