Paradox? Paradoxal!

Aud o chemare, plutind printre stele
Și-mi pare,
Că-i vântul ce suflă-n perdele...
Dispare
Prin neantul inimii mele
Din care,
Se-aude, se-aude-n surdină... mai tare...

Privirea-mi îndrăzneț am ridicat
Spre soare.
A lui lumină, ochii mi-au întunecat
Și ale
Lacrimilor valuri inerte au înnecat
Mai tare
Dorința de-a fi mai bun, mai luminat!

Spre Munți, către Cer, și-nspre Mare
Privesc...
Țărâna mă cheamă-n țărână, și-mi pare
Puțin că trăiesc...
De unde-o să vină vreo rază izbăvitoare
Căci zăresc
Ușa Izbăvirii închisă pentru-o astfel de stare?!

De nicăieri vin voluptos și în cadență
Necazuri de ger.
Mă țin cu evlavie și în permanență
De talazuri de cer...
Mă-nchin smerit și voios, cu reverență
Și sper
Că după cum m-a chemat duios, cu insistență
Din valuri, să nu pier,
Mă Va asimila într-a Lui veșnică proeminență!

Privesc adevărul, întunecat de minciună
Și ochii
Orbiți de adevăr, se-ncruntă să spună
Că stropii
De dreptate ascunsă-n religii, răsună
Ca tropii
Unor oști nemiloase ce totul sugrumă!

Caut în mine Suveranitatea din veșnicie
Și m-atinge o boare...
Ființa-mi se umple cu bucurie și fericire!
Creatorul meu are
Bunătate, îndurare, iubire și mântuire
Pentru fiecare
Suflet zdrobit, obosit ori doritor de iertare.

Din adâncul ființei zdrobite mă rog,
Fără cuvinte.
Nu pot vreun sunet din suflet să scot,
Doar cânt fierbinte!
Mă bucur mai mult și mai tare decât pot
De stări fericite...
Mă expandez din lugubru-n sideral orizont
De zări strălucite...
În timp ce firea mea incisivă e un mort
Pe cruce,
Sufletu-mi se răsfață prin veșnicul Piemont!

Primit-am și eu puterea vindecătoare
Să cred...
Nădejdea mi-e vie de-acuma și tare,
Și merg
Hotărât, neobosit, bucuros și împlinit pe cărare,
Și drept!
Cărarea-i mai strâmtă, dar mersul e mai cu splendoare.

Viața-i viață doar când trecută a fost prin moarte,
Când s-a frânt
Ce e vechi, nu ce-i de lut și dreptate...
Și morți sunt
Pentru veci, cei ce trăiesc dar trăind nu au parte
Din Duhul Sfânt
Și din apă să fie renăscuți, de Divinitate!

Când timpul se-oprește și a ta răsuflare
Din piept
E-un pas înainte, spre necuprinse hotare
De drept,
După cum pregătitu-ți-ai de aici, prin crezare,
Vedea-vei că deștept
E cel mort față de sine, că-n veac nu mai moare!

Nu contează-n ce științe și cărți ne-am scăldat!
Murim proști
Și neștiutori după ce mult am tot învățat...
Și murim păcătoși
Vinovați, deși Dumnezeu de mult ne-a iertat,
Dacă necredincioși,
Am respins Mântuirea și Harul ce El ni Le-a dat!

Un surâs înlăcrimat,ciocănește și el istovit
În suflet...
Sarcastic răspunde, cu-avânt grațios și-obosit
Un zâmbet...
Din apropieri îndepărtate în zbor a sosit
Cu un sunet
De trâmbiță cerească, tăcută, „timpul potrivit”!

E timpul să leapăd tot ce credeam că e bine
Și hotărăsc
Să-L ascult, să mă-aplec și să-I cad la picioare;
Să-I dăruiesc,
Să-I închin, să-I cedez și să-I dau fiecare
Copilăresc,
Inocent, vinovat și murdar colțișor de eu și de fire
Și mă căiesc
Din tot ce bate, răzbate și vibrează în mine!

„Azi!” Doar azi este cert și-acuma e timpul
În care
Fericirii depline poți să-ți încredințezi sufletul.
Nu mâine!
Acum ai șansa să-ți asiguri pentru veșnicie destinul!
Cine știe
Dacă mâine nu va fi ultimul azi, chiar sfârșitul!

Azi, pătrunde în nimicnicia mea infinitul și vine
Prin Hristos.
Hristos mă cunoaște, mă iubește și mă ține
Atât de frumos,
De gingaș și puternic, în brațele Sale divine
Și maiestuos,
Mă conduce spre limanuri de bucurii nemuritoare
Și depline.

Zaragoza/ 2011
de Ioan Hapca (Ionică)