Omul

Acolo din nimica Dumnezeu
A creat astre, ziua și lumina
Întunericul și mândra lună
Soarele, animalele și toți copacii

Și-apoi într-un târziu Iehova
În sfatul tainic cel din urmă a grăit:
Să facem om după al nostru chip
Și după a noastră înfățișare

Și a creat pe om acolo în Eden
Un om atât de minunat și drept
Facut’a Dumnezeu atât de demn
Un om curat, cu cuget și-nțelept

Și în răcoarea zilei înmiresmate
‘Nainte ca soarele pe cer a răsări
El Dumnezeu se întâlnea cu omul
Ca să-i vorbească, să-l învețe.

Dar omul neascultător de-a lui povață
A ’ntins cu jind la pomul cel oprit
Căci îi părea atât de bun, plăcut
Și de dorit în a-i deschide mintea.

Dar ce durere, ce goliciune…
Adame, Adame: unde ești? Strigă Domnul!
Eram gol și m-am ascuns Stăpâne
Când glasul Tău l-am auzit!

Cine ți-a spus că ești gol Adame?
Nu cumva ai mâncat din fructul cel oprit?
Adam: femeia e de vină! Ea mi-a dat!
Femeie, ce ai făcut femeie?

Eu îmi sunt nevinovată
Șarpele m-a amăgit
Și am mâncat din pom
Neascultând de-a ta povață.

Șarpe:
“Vrăjmașie va fi între tine și femeie
Între sămânța ta și-a ei sămânță.
Aceasta îți va zdrobi capul,
Iar tu îi vei zdrobi călcâiul!”

Și omul cel frumos și minunat
A devenit urât, hidos și frământat
De pofte, crime, urgie și păcate
De a fura să aibe averi pe-ndestulate.

Când de la Abel cea dintâia crimă,
Precum la Eva întaia ei minciună
Și-apoi la Lot cel dornic de avere
Rămas gol, sărac și-n desfrânare.

Și tot așa trecând ani mulți
Și alegând Domnul un popor
Să demonstreze lumii întregi
Că mai există o virtute-n om.

El l-a ales pe micul Israel
Și l-a condus prin pustie
Deși-au cârtit, s-au răsculat
La idoli ei s-au închinat.

De multe ori s-au mâniat
De multe ori n-au ascultat
Și totuși Domnul i-a luat
Și-n Canaan ei au intrat.

Odată ajunși în Canaan
N-au ascultat de-a Domnului povață
Și-au mai lasat din neamuri printre ei
Ce i-au condus la moarte și ruină.

În neagra noapte veșnica străină
Domnul gândea în tihnă
Cum va salva El din tină
Pe omul cel căzut, ajuns acum ruină!

Și-apoi în cerul sfânt o întrebare!
Cine va merge pentru noi,
Să îl salveze pe om din tină?
Tată: sunt gata, trimite-mă te rog!

Deși nimic din toate n-au fost create
Deși omul era doar un plan ascuns,
Din veșnicia veșniciei El Dumnezeu
Crease planul mântuirii pentru om.

Căci îl iubea din inimă pe om
Căci era fiu și chip din Dumnezeu
Cum să îl lase amărât în neagra tină
Cand el fusese creat pentru mărire!

Din dragoste, iubire jertfitoare
Te-ai coborât din strălucire
În neagra păcătoas-a lumii tină
Să mă salvezi pe mine omul slab
Cel mai corupt și rău din fire!

Si-acolo sus pe cruce pe calvar
Te-am pironit doar pentru min'
Să-mi dai iubirea ta în dar
Şi ca să bei pelinul cel murdar.

Acolo sus ajuns la crucea căpăţânii
Cu ură neagră şi cu sete
Am ridicat ciocanul blestemat
Şi răni adânci eu ţi-am brăzdat

Acolo sus prin suferinţă şi iubire
Tu ai deschis izvorul mântuirii
Iar eu ţi-am dat pelin şi fiere
În schimbul înfierii.

Acolo sus în bezna negrei zile
Am tras la sorţ pentru a ta cămaşă
Şi tot priveam flămând şi însetat
Cum sângele şuvoi se duce.

Fără a pricepe şi-nţelege
Că pentru mine fost-ai pironit
Cel mai lepros dintre leproşi
Şi cel mai vrednic de-osândire.

Acolo sus te-ai oferit
Ca jertfă pentru mine
Ca tu să mori iar eu să-nviu
Şi să trăiesc asemeni Ţie.

Iţi mulţumesc din inimă stăpâne
De-a ta iubire salvatoare
Că m-ai iubit şi acceptat
Pe min' leprosul lepădat.