Nu mă-nspăimântă vântul, nici talazul

Nu pot răzbi eu singur prin furtună,
N-am strategii să-mi depășesc necazul,
Dar dacă sunt cu Domnul împreună,
Nu mă-nspăimântă vântul, nici talazul.

Nu-i neobișnuit să izbucnească
Furtuna din senin pe-a vieții mare
Și cu putere barca să-mi lovească,
Dar oricât s-ar dezlănțui de tare,

Stau liniștit, știind că e cu mine
Acel ce peste mare stăpânește
Și vântul sub controlul Lui îl ține;
La glasul Lui furtuna amuțește.

Și tot El este Cel ce o trimite,
Dar nu pentru că vrea să mă dărâme,
Furtunii niciodată nu-i permite
Corăbioara mea să o sfărâme.

Motivul nu e să mă pedepsească,
Să mă penalizeze cu durerea,
Ci în credință să mă întărească
Manifestându-Și deslușit puterea.

Să Îi cunosc mai bine caracterul
În timp ce pe al meu îl prelucrează;
Furtuna nu-i decât atelierul
În care inima mi-o modelează.

Isuse, Domn suprem peste furtună,
Care permiți și cântărești necazul,
Când navighez cu Tine împreună,
Nu mă-nspăimântă vântul, nici talazul.