Norul

Acum, zidită-n nor cu de-amănuntul,
Descopăr Doamne, Soarele din mine,
Cum strălucește întrupat, Cuvântul,
Porunca Ta, ca Astrul să lumine.

Din rădăcini îmi urcă seve brute,
Să întâlnescă-n suflet Raza blândă,
Mă-ncorsetează norul și mă strânge,
Puterea Razelor îmi dă izbândă.

Stau gânduri sfinte pe un ram în floare,
Se leagă-n rod perechi, perechi rubine,
Tu vii s-aduni recolta din ce doare,
Din ce ai zămislit Doamne, în mine.

Un rug e norul, o taină adâncă,
Născut din suspinul apelor de jos,
Așteaptă ne-ndoielnic, o poruncă,
Să ardă ca jertfă de un bun miros.

De-aș întreba pribeagul din pustie,
Ogoarele când seceta e mare,
Mi-ar spune, într-o lacrimă târzie,
Că norul este binecuvântare.

În încercarea ce m-apasă tare,
Aprinzi Stăpâne Soarele în mine
Și-o voi privi ca binecuvântare,
Prin toate numai brațul Tău mă ține.

Amin!