Noi ducem cu noi

Noi ducem cu noi spre eternul apus,
Plângând, suferinţa amară,
Şi-atâţia durerea-ntre noi a răpus
Luptând pentru-o zi mai uşoară.

Dar nu-i nicăieri şi o caută zdrobiţi
De chinuri şi lacrimi amare
Acei ce-s cu ochii mereu aţintiţi
Spre-a lumii comori trecătoare.

Nu-i om să nu ştie ce-nseamnă suspin
Şi-al lacrimei gust să nu-l ştie,
Căci arde ca stropul amar de venin
În inima tristă, pustie.

Căci plânsul amar ne-nsoţeşte-n necaz,
Dar plânsul e şi-n bucurie,
Se naşte cu el pruncul mic pe obraz
Fiind prima lui melodie.

Aici pe acest vechi pământ zbuciumat
Va fi totdeauna durere,
Căci ea a venit peste om prin păcat
Atunci, la întâia cădere.

Dar este un loc pregătit de Isus
Acelor ce-aici Îi urmează,
Acolo în ceruri, în slava de sus
Durerea pe veci încetează.

Un zâmbet ce veşnic nu are sfârşit
Va fi pe obrazul ce plânge,
Acum pentru felul de viaţă trăit
Şi-n duh de căinţă se frânge.