Maria Magdalena

Fă-ți liniște în tine, și-ascultă-ncetișor,
Că-n lespedea de piatră se află un izvor;
Un firicel străbate acum stâncă cea grea,
Dar valul ce va crește, curând va vindeca.

Ai ridicat tu zidul, căci l-ai crezut mai bun
Să țină-n depărtare ce te-ar fi făcut scrum,
Dar ai închis afara cu răul și un bine
Și depărtând durerea, M-ai depărtat pe Mine.

Te-ai lăsat pradă vinei și gândurilor negre
Și te-ai închis tu singur în lumea de tenebre,
Dar nu singurătatea și noaptea-ți aparține,
Ci dulcea-mbrătișare și zilele senine.

Tu nu ești întristarea și fața încruntată,
Ci zâmbetul din slavă ce l-am gândit odată-
Cu inima ta franta cu tot, mai poți iubi
Și chiar cu ochii-n lacrimi, încă mai poți zâmbi!

Fă-ți liniște în tine, și-asculta-ncetișor,
Că-n lespedea de piatră se află un izvor;
Un firicel străbate acum stâncă cea grea,
Dar valul ce va creste, curând va vindeca.

Hai, lasă-l să străpungă prin zidul de granit
Cum și prin alte inimi, din plin a mai țâșnit;
E răul vindecării, pornit de pe Calvar,
Ce are pentru tine al vindecării dar.

Și lasă-l să te spele-năuntru și afara,
Ca tot ce e durere și-ntunecat să moară,
Să nască-apoi în tine, din ce vezi o ruină
Înmiresmată, dulce, frumoasă: o grădină.

Ca în grădina veche- când vii sa plângi cu-amar
Dorind din lumea veche rămasă pe Calvar
S-auzi în zorii zilei, și-n ceasul învierii:
“Mai răbdă: înc-o clipă și-i vremea revederii!”