IZVORUL și ÎNGERUL DOMNULUI

O, Domn al meu,
Plăcută-i viața la izvor
Și ce frumoasă-i părtășia
Dintre oițe și păstor.

Am fost prea-binecuvântat, o, Doamne,
Bând din izvorul sfânt, curat,
Dar nu Te-am ascultat, și-acum,
Sunt abătut, nemângâiat.

Am părăsit Doamne, cărarea,
Fiind curios de a vedea
Unde se-adapă-alte mioare
Și ce-așternut or căpăta.

Am coborât prea mult, se vede,
Căci apa aici nu-i cristalină
Și văd cum oameni se-amăgesc
Ducând un trai făr' de lumină.

Și cât de bucuros eram
Simțindu-mă călăuzit,
Căci mi-ai vorbit de-atâtea ori,
Dar eu, cu ce Te-am răsplătit?

N-am fost loial și am plecat
Pe malul râului la vale,
Dar noaptea m-a înfășurat
Și m-am trezit în altă zare.

Este o lume atrăgătoare
Cu nimfe care mai de care,
Ce te atrag în mreaja lor
Iar melodia lor te-adoarme.

Zăresc hiene ce pândesc
Pe cei ce cad în plasa pusă,
Grăbindu-mă pornesc spre râu,
Ca malul lui să mă ascundă.

Ajuns la mal, simt apăsarea
Aceluia care-a greșit,
Când, după-o salcie, un tânăr
Se-apropie și îmi vorbii:

,,Rămâi aici să ne rugăm
Ca noaptea care va veni
Să ne păzească de hiene,
Apoi, vedea-vom ce va fi.”

Îi povestesc despre izvorul
Ce l-am lăsat și am plecat
Și parcă mi-am văzut păstorul,
Îngrijorat, înlăcrimat.

În noaptea aceea, amândoi,
Ne-am hotărât ca-n zori de zi
Să mergem să găsim izvorul
Și-un dor aprins ne-nlănțui.

Dar, ce să vezi?... A doua zi,
Că râul nostru a secat,
Iar lumea-ntreagă se văita
De timpul ce au apucat.

Venea un fum de nepătruns
Și un cutremur se pornea,
Copii ținuți la piept plângeau
Și toți fugeau din calea sa.

Atunci, simții mai mult regretul
Că am plecat de la izvor,
Dar mâini m-au apucat de jos
Și aripi m-au purtat în zbor.

Un Înger mă purta spre cer
Și mă scotea dintr-un infern,
Era chiar tânărul de asear'
Trimis să-mi fie salvator.

Iar eu, mioara rătăcită
Am fost iertată de păstor,
Căci dorul reaprins în mine,
Mi-a fost la timp de ajutor.

Tu, cauți izvorul?
Sau te depărtezi de el?
Îți este dor de lumea asta?
Sau ți-l dorești pe DUMNEZEU?

Emanuel; Giarmata; Psalmul 119:176