În gheara suferinţei

Inspiratã din IOV 30:15-31

Mi se topeşte sufletul în mine...
Şi, cum ar şi putea sã nu mã doarã,
Când Cerul, parcã, nu mai e la fel,
Nici anii mei, ca-acei de-odinioarã!

Cu nepãsare, noaptea mã pãtrunde,
Ţinându-mi, pân-la ziuã, mintea treazã;
Aş vrea sã strig, sã fug, sã scap dar... unde?
Durerea ce mã roade, nu-nceteazã!

Cãci Însuşi Cel Atotputernic, iatã,
Deschide suferinţei mele, uşa;
De când El, în noroi mã aruncase,
M-au învelit ţãrâna şi cenuşa.

Iar boala îmi rãpuse frumuseţea,
Graiu-i divin, fãptura-i drãgãlaşã,
De-a ei tãrie, haina-şi pierde faţa,
Lipindu-se de trup, ca o cãmaşã.

Pe când mã aşteptam la fericire
Şi, când trãgeam nãdejde de luminã
Veni degrabã, o nenorocire,
Mãcar cã nu credeam cã o sã vinã...

Lãuntru-mi fierbe, fãrã încetare!
M-au apucat zilele de durere
Şi umblu înegrit dar nu de soare;
Strig cãtre Tine. Dar, fãrã putere.

Hulit, de dimineaţa pânã seara,
Lovit de moarte, cum se vede bine,
Ajuns-am de dispreţul şi de-ocara
A multora, mai tineri decât mine!

Nici robul meu nu îmi mai dã de ştire
Chiar dacã are, cumva, cunoştinţã.
Nu vãd ieşire din nenorocire
Când mulţi râd tare de a mea sentinţã!

M-am ridicat în plinã adunare,
Strig "Ajutor!" dar nimeni nu m-aude!
De când ajuns-am frate cu şacalii
Nu mai am nici pãrinţi, nici fraţi, nici rude...

Mi se-negreşte pielea şi îmi cade
Şi-o ne-nţeleasã groazã mã apucã!
Cãci slava mea, de vânt e spulberatã,
Iar oasele îmi ard şi se usucã.

Chiar fericirea mea, îndatã piere:
Cãci arfa mea e instrument de jale
Cavalul însuşi, simte-a mea durere,
Scoţând sunete triste, plângãtoare...

☆

O singurã nãdejde îmi rãmâne:
Cã-L voi vedea pe Rãscumpãrãtorul!
Când ochii mei şi gura s-or deschide
Şi Îl voi lãuda, cu-ntreg poporul!

Sã fie înãlţat Numele-I mare!
Puterea binecuvântatã, fie-i
Celui slãvit şi plin de îndurare,
Ca ieri, şi azi... şi-n ziua veşniciei!