În exil

... Şi marea se izbea în maluri,
spăla ai stâncii bolovani,
se-nfiora ades prin valuri
cum mai făcu în şir de ani...

Stâncoasa insulă cu faimă
din adâncimi sta neclintit,
părea s-ascundă-n ea o taină
Mediterana-n răsărit.

Pe ţărmul ei, privind departe
sta ucenicul cel iubit,
iar tinereţea-i ca o floare
de-acum s-a dus şi-a-mbătrânit.

Atâţia ani pierduţi în luptă
s-au dus de când Hristos muri...
Atâţia ani de trudă multă
în marea vieţii s-or topi...

Încet, prin clipe sângeroase
s-au dus apostolii viteji.
Plecat-au unul câte unul,
dar pân-la urmă au stat treji.

Decapitaţi pentru credinţă,
sau pân-la moarte torturaţi,
s-au dus umbriţi de suferinţă
lăsând în urmă mii de fraţi.

Rămase doar Ioan acuma,
dar în exil şi el fiind,
şi amintirile într-una
i se perindă rând pe rând.

Privind continua mişcare
a valurilor încreţite
îşi aminti a lui chemare
scăldată-n vorbe preaiubite.

Apoi, cei ani de părtăşie
fiind alături de Isus,
şi minunata Lui solie
ce mântuire a adus.

Şi, cum putea acum să uite
Prietenul său minunat?
Ar vrea din nou să Îl asculte,
să stea pe pieptu-I rezemat...

Apoi... grozava amintire
şi Golgota scăldată-n chin,
privirea-I plină de iubire
pentru acei plini de venin.

Putea apoi să uite, oare,
mormântul gol ce l-a găsit? !
Sau când prin multele zăvoare
Isus în mijloc a venit? !

Apoi... când îi lăsă să plece...
e-o zi ce n-o va mai uita,
tristeţea de atunci nu-i trece,
ci-i plânge, plânge inima.

Simţi mesajul de speranţă
când cei doi îngeri le vorbi,
şi iarăşi sufletu-i se-nalţă
spre clipa când va reveni.

Dar a trecut prea mult prin ceaţă,
s-au scurs vreo nouăzeci de ani,
şi-acum stă exilat pe viaţă
şi-i singur printre bolovani.

E prea mult timp, iar El nu vine,
Să fi uitat, întârziat?
Doar a promis că revine,
Dar, câţi de-atuncea au plecat?

Şi Iacov-fratele murise,
iar Petru-a fost crucificat,
în temniţi Pavel se sfârşise,
iar Domnul... nu S-a arătat.

Atâţea s-au întors din lume
şi câţi continuă-a veni,
atâţi au căpătat un nume,
şi totuşi, El... nu reveni.

Să fi trimis măcar o vorbă,
măcar o veste să trimis...
A spus: - Mă duc şi M-oi întoarce!
Se va întoarce, a promis!

Au fost prieteni foarte-aproape
şi îl lua cu El mereu,
tânjea să-L vadă iar pe ape,
tânjea iar după glasul Său...

Deodat-un Glas se-aude-n spate...
Uimit, se-ntoarse şi privi:
Este Isus, Îl recunoaşte!
Deci, uite, Domnul reveni!

Veni-n mesaj de-mbărbătare,
veni la ucenicul Său,
schimbă exilu-n sărbătoare
şi-i revelă mesajul Său.

Veni iar la Ioan să-i spună
cum i-a mai spus: - Eu vin curând!
când oştile cereşti urmându-l
vor coborî pe-acest pământ.

Când vor cădea din ceruri stele,
iar ceru-n sul înfăşurat,
când luna s-a preface-n sânge,
iar soarele întunecat...

Când apărea-va ca un fulger
şi trâmbiţile vor suna,
când orice om atunci vedea-va
pe Cel străpuns pe Golgota.

Pământul tot va fi-n mişcare,
iar morţii toţi vor învia
şi vor porni spre-nalta zare
Stăpânul spre-a-şi întâmpina.
* * *
Ca şi Ioan, plini de iubire
privim spre cerul înstelat,
îi aşteptăm a Lui venire
pe norul care l-a purtat.

Ades ne pare prea lung timpul
şi frământaţi suntem de dor,
şi lacrime ne curg şiroaie
privind spre ţara după nori.

Ades ne pare cum că răul
se-nalţă cu-n mai mare-avânt,
şi-atuncea căutăm prin Carte
din nou acel: -EU VIN CURÂND! ! !

Sătul ades de silnicie,
de valuri care bat în tine,
te vrei din nou la părtăşie,
iar Domnul încă nu revine...

Dar uite, Domnul iar îţi spune
căci în curând revine iar,
se va sfârşi orice durere,
şi orice plânset cu amar.

Stând în exilul lumii-acestea
privim spre cerul cel divin,
ca şi Ioan am vrea să spunem:
REVINO DOAMNE, TU!

AMIN!
14.11. 2008