E toamnă iar

E toamnă iar

Șuieră... vântul de toamnă,
Mângâindu-i a sa roadă,
În a lor sevă se-aud,
Șoapte, din rădăcini venite.
Tremurând... din adânc urcă,
Pe ramuri ce stau să plângă,
Căci vântul, din depărtare...
...Va lăsa ramurile goale,
Roada-i va fi culeasă,
În a toamnei dimineață.
Vor cădea lacrimi de frunze,
Și de vânturi vor fi duse...

E toamnă iar... și iarba s-a uscat.
Arsura brumei, firul a secat;
Pomul meu... bătrânețea-l apleacă.
Pășesc încet... Ţi-am întrebat(?)
-” De ce... în anii tinereții ramul nu se usucă...
De ce... e totul verde și plin de sevă...
De ce... pe ramuri sunt flori și roadă...
Chiar și atunci când este iarnă...
De ce, al meu pom, e pe sfârșit de iarnă...
Lacrima din ochi nu se mai usucă,
Și atât de rece simt aripa de vânt?
Pe bătrânul meu ram, frunza a ruginit.

Unde-mi sunt ramurile, netede, în asfințit...(?)
Fără dureri... nici un zbârcit...
Acum... culoarea nu este verde, vie,
Iar sufletul, e învăluit în toamna târzie...
De pretutindeni, verdele mi-l ia.
Culori... ce-mi aduceau bucuria.
Eu... am intrat în toamna arămie,
Și... privesc cum încet griul vine...
Grămadă, norii pe cer se adună,
Să cearnă ploaia de sfârșit de toamnă,
Dar... bucuria din sevă sună,
Un secret în hambarul inimii:
-” Candela Roadelor îmi e aprinsă.”

Belșugul roadelor, miere de arțar,
Adunate din fagurul Sfântului Har
Ca un balsam pe inima-mi tristă,
Pe rănile adânci brăzdate-n tină.
Anevoios trec pragul în toamna vieții,
Iar asfințitul mi s-a ascuns după deal,
Ia eu... Porumbel Singuratic,
Zbor obosit pe-al furtunilor val,
Zbor spre Ţara scăldată-n efemer,
Cu strigăt ce face dorul surd să doară,
Chemând Porumbelul Duhului să vină,
Tăcut și lin... o ploaie târzie din cer.

Roada Duhului în mine să răsară,
Înmugurind în zbor spre a Luminii Țară!
E toamnă iar... inima în mine bate,
Și scutură lumina de frunzele uscate.
Așteptarea din mine, cere vânt ceresc,
Și ploi sfinte să mă spele de păcate.
Sunt umilul păcătos... mă căiesc,
Lutul mi l-am stropit cu mir,
Prin greul vieții... cruci de trandafir.
Stau în așteptarea covorului de brumă,
Pe ale ei valuri să scrie vestea bună,
Să picure din ochi, stropi de bucurie,
Căci al meu suflet e fără anotimpuri.

Oare... cum va fi a vieții toamnă....?
Va fi chemare pe care toți o vrem...?
Se va bucura în mine... sufletul efemer?
Privind nostalgic spre seninul cer...
În mine, Eul și Duhul se mai înfruntă,
Un înger cu demoni se mai luptă.
Zi-mi Doamne, adevărul, nu-mi tăia trunchiul!
Zi-mi, mai stau în Pomul Vieții....?
În zorii binecuvântați ai dimineții...?

Sau...

Spune-mi, Doamne, să mă aștern,
În fața altarului etern,
Căci e pe sfârșit al toamnei anotimp,
Dar... nu e toamna de pe câmp,
E viața mea intrată în apus...
În urmă sunt anii ce s-au dus,
Dar... în piept, inima bate,
Pentru Veșnicie pentru Tine, Doamne!
Cu jind mă uit în urmă...
S-a petrecut și toamna mea...
Pe ramuri ..... promoroacă albă.
S-a dus și tinerețea mea...
Acum..... îmi adun roadele,
Din toată viața adunate,
Vreau să Te bucuri de ele,
Când în veșnicie voi ajunge.