După psalmul 73

Oare câte Domnul nu mi-a dat?
Însă mai nu îmi pierdusem pașii
Invidia când m-a sufocat
Pentru cei ce huzuresc ca pașii.

Traiul li se-ntinde fericit
Fără tulburări să își imprime
Și privesc la omul chinuit
Dintr-o mulțumire de grăsime.

Siguranța e în jurul lor,
Noaptea-i luminoasă, ziua dalbă,
Li se-ndeplinește orice dor,
Iar mîndrețea le lucește salbă.

Se-nțelege, ei vorbesc de sus
Din autoritate de regalii
Aspru cu acela ce-i supus,
Moale cu acel care egal li-i.

Lumea, deci, aleargă după ei
Și-admirându-i ea duios le cântă:
„Care cer și care dumnezei
Când în viață ei așa se-ncântă.”

Fiindcă bogățiile le cresc,
Fericirea-i unge totdeauna
Și în iadul ista omenesc
Dreaptă e hâtria și minciuna.

Mă scurma în inimă un gând:
„Pentru ce-mi spăl mâinile curate
Dimineți când mă trezesc, lovind,
Grijile când mă pândesc în noapte?”

Și așa mă chinuiam pătruns
De veninul negru-a necredinței
Pizma, însă, Dumnezeu mi-a smuls
Și văzui cărarea prisosinței.

Cunoscui cum toți acești făloși
Tremură în locuri lunecoase
Și se zbat căzând neputincioși
Putrezi și cu inimi găunoase.

Domnul îmi deschise ca să-i văd:
Vorbă știrbă doar într-o gâlceavă,
Presărați mereu într-un prăpăd
Ca și-mprăștierile de pleavă.

În rușine am recunoscut:
„Doamne, mi-ai dat suflet, mi-ai dat minte,
Ci-n necugetare am căzut
Ca și cea din urmă dintre vite.

Când mă duci pe căile cerești,
Trainic când mă ții de mâna dreaptă
Și cu mine-n orice clipă ești
Să mă crești în Viața înțeleaptă.

Iar acei ce nu-s cu Tine, pier
Și cunosc doar chin de nimicire...
Doamne, eu în Tine cred și sper
Și trăiesc în Viață și Iubire.

Ești aripa sufletului meu,
Inima mi-o întărești pe Stâncă
Și voi arde-n Dragoste mereu...
Și să ard voi cere încă... încă...