După psalmul 56

Mă-nfricoșai iar, Doamne, de necaz
M-a speriat iar limba omenească
Că-acei ce n-au avut nicicând obraz
Cată pricină să mă ponegrească.

Răstălmăcindu-mi gândul meu curat
Cuvintele șireți ei mi le strâmbă
Ca să rămân în lume-nsingurat
Intimidat ca firea cea scălâmbă.

Sunt singur eu, iar ei sunt foarte mulți
Și să mă războiesc nu am curajul
Când ei, în stimă, cărturari și culți
Își măiestresc artistic sabotajul.

Groaza te otrăvește cu venin –
Din orice spaimă vin la Tine, Doamne,
Sub aripa Cuvântului senin
Ce pot să-mi facă mie niște oameni?

Ei trag nădejde în hâtria lor
Și speră-n vicleșugurile minții,
Eu – în Cuvântul Tău ocrotitor
Și în puterea trainică-a Credinței.

Mi-ai cunoscut toţi paşii de pribeag,
Mi-s numărate lacrimile mele
Şi n-a fost o cărare, un drumeag
Pe care Tu nu m-ai ferit de rele.

Cu Domnul sunt – n-am frică de nimic –
Ce pot să-mi facă nişte oameni mie?
Din faţă-mi fuge orice inamic
Cu tot cu gloate şi cu calomnie.

A câta dată, Doamne,-s izbăvit?
A câta oară-s prins de la cădere?
De câte ori şi eu Ţi-am mulţumit?
Dar Mila să-Ţi întrec nu am putere!