După psalmul 18

Îmi strigă inima nu în cuvinte spuse
Iubirea mea spre slăvile cerești –
Izbăvitorul meu îmi ești, Isuse,
Cetatea de pe stânca Ta îmi ești!

Mă cotropiră lanțurile morții,
Mă încâlciră ițe de mormânt,
Dar am gemut din fatalismul sorții
Cu-ntregul lut și suflet din pământ.

În plânsul meu suna așa durere
Că m-auzi Mântuitorul drept
Și-ntinse mâna Sa prin întuneric
De îmi atinse lumea mea din piept.

Porni atunci tăria-mi a se-aprinde
Și munții mi s-au rupt din temelii,
Se risipiră mii de piramide
Pe care le credeam în veșnicii.

Ardea în mine și uscat și mare,
Iar cerul meu se strânse ca un sul
Și fulgera din zare până-n zare
Fărâmițând obscurul nesătul.

Călca Isus temeiu-ntunecimii,
Iar beznele prin umbre s-au pitit,
Îl proslăveau cu psalmii heruvimii
Pe Creatorul meu nemărginit.

Cuvântu-a cuvântat ca să răsară
Prin haos luminosul Început,
Din ape, într-o blândă primăvară,
M-a ridicat pe mine nou-născut.

Nu puteam crede încă-n izbăvire
Căci groaznic fu asupritorul meu
Și o cântare nouă de Iubire
Pornii sfios s-o cresc lui Dumnezeu.

Iar Domnul mă-nvăța integritatea
Și în neprihănire m-a-nfășat,
De-am început să aflu Libertatea
Și Creșterea ca să devin bărbat.

În mine a aprins pe veci Lumina
Ce-mi lumina pornirea unui prunc,
M-am apucat să-ndepărtez ruina
Din mine și în foc să o arunc.

Omului bun cu bine-I vei răspunde,
Acelui drept – dreptate îi întorci,
De-i îndărătnic îndărăt oriunde
Își va primi tainul pentru porci.

Și eu mă rog cu inima și gândul,
Cu vocea și cu rostu-mi pământesc
Să-mi întărești Credința mea plăpândă –
Ostașul Tău, Isuse, ca să cresc.

Cu Adevărul Domnul mă încinge,
Iar coiful Mântuirii mi-l îndes,
Armura făurită-n foc și sânge
Și-i oțelită în Cuvânt ales.

Scutul Credinței e în partea stângă
Unde-ar ținti vrăjmașul meu acerb,
Iar piedici să nu poată să mă-nfrângă
Mi-Ai argintat picioarele de cerb.

Și mi-a-nmânat Isus nu pentru fală,
Ci ca să-mi fie gata-ntâi și-ntâi
Victorioasa, neînfrânta pală
Să dau în șerpi ce trag înspre călcâi.

În urma mea rămână ca noroiul
Oricare zidărie de dușman
Și țipă inamicul ca cioroiul
Urându-mă cu ochii de catran.

Dar Domnul Dumnezeu îmi este Stâncă,
Pe ea Cetate mie mi-a crescut...
Îți mulțumesc, Isuse, că din brâncă
Ai înviat un monument de lut;

Că risipirea mi-a fost întreruptă,
Iar eu nerăbdător pot a visa:
Azi înainte-mi, Doamne, mergi în luptă -
Vreau mâine să pășesc în dreapta Ta!