După psalmul 140

Ferește-mă, Isuse, de cei răi
Ce sufletul doresc să mi-l ucidă,
Venin de șarpe au pe limbă ei,
Pe buze au otravă de aspidă.

Ei vor să se arate ca și frați,
Dar care au cununi de pe icoane,
Însă asupritori și îngâmfați
Tot mă pândesc în curse și capcane.

Ei îți înalță mândre rugăciuni
Ca toți să-i creadă credincioși de-onoare,
Dar Tu, Isuse, le aprinzi cărbuni
Și-i torni fără de număr în pierzare.

Căci dacă omul e asupritor –
O asuprire cruntă îl înjugă,
Și, mincinosul, cât n-ar fi cu spor
Nu poate de minciună ca să fugă.

Pe capul de vicleni și de trufași
Cade a buzei lor fărădelege
Și în necaz fără de milă-s trași
Și nimeni nu-i în stare să-i dezlege.

Dar eu știu, Doamne, că mă ocrotești
De pietre și de piedici din cărare,
Lațul ipocriziei omenești
Pe-acei ce-l pun - și-i prinde de picioare.

Îmi vezi orișice dor neînălțat,
M-ai cunoscut din față și din spate
Cu-orice cuvânt ce-n van l-am pronunțat,
Cu orice slovă ce-a trecut în fapte.

Îmi știi durerea-n strigătul meu scos,
Mi-ai auzit oricare bucurie –
Ridică-mă în omul credincios
În Fața Ta, Isuse,-n veșnicie!