Când pare că întârzii, Doamne

Motto: Ioan 6:17b Se întunecase, și Isus tot nu venise la ei.

Se strânge noaptea-n jur ca un veșmânt,
Și pașii Tăi nu rup tăcerea rece;
Eu port în piept un dor ca un mormânt
Ce-așteaptă învierea să-l dezlege.

Strigarea mea se duce către nori,
Și nu primesc răspunsul ce înalță;
Rămân pierdut în umbre și fiori,
Cu pasul frânt și inima de gheață.

De ce întârzii, Doamne, când Te chem?
De ce rămâi ascuns în a Ta cale?
Eu sunt o frunză prinsă-ntr-un blestem,
Un vas purtat de vânturi în vâltoare.

Așa lucrezi: ascuns ca într-un sloi,
Dar plin de foc în inima zdrobită;
Ca un olar ce frânge vechiul ciob,
Să nască-n el o formă nou zidită.

Nu vii când cer, ci numai când voiești,
Nu vii cum vreau, ci cum e drept în toate;
Și-n neputință zilnic mă zidești,
Să pot trăi cu inima plecată.

Când tot ce-i omenesc se face scrum
Și doar speranța-n Tine mai rămâne,
Atunci Te văd pășind pe-al mării drum,
Și valurile-Ți pleacă de la mine.

Atunci pricep: nu ai venit târziu,
Ci e un ceas în altă rânduire;
Tu vii când se destramă ce-i pustiu
Și naști în mine sfântă biruire.

Dany Căpătan