Când Dumnezeu ne pune la-ncercare

Trăim adesea zile frumoase şi senine,
Zile scăldate-n rouă de binecuvântare.
Dar vin şi vremuri grele când întristarea vine
Căci Dumnezeu din ceruri ne pune la-ncercare.

În poarta casei tale loveşte cu sfială
O fiinţă ne-nsemnată din depărtări venită,
Zdrobită de povară, de drum şi oboseală
Căci nicăieri nu poate să fie găzduită.

Îi vei găsi tu oare un loc la tine-n casă
Acelui ce îţi cere un pat pentru o noapte?
Va fi un colţ de pâine să-l poţi pune pe masă?
Sau vei rămâne rece, convins de alte şoapte...

Vecinul tău cu ură a-mpins din loc hotarul
Și dintr-o dată holda ţi s-a făcut mai mică...
Tu stai privind şi parcă ţi-e dat să guşti amarul
Veninului ce pacea din inimă ţi-o strică.

Putea-vei cu blândeţe şi cu îngăduinţă
Să nu răspunzi cu răul la crunta-i răutate?
Îţi vei găsi refugiul la Tatăl cu credință
Sau încerca-vei totuși să-ți faci singur dreptate?

Îţi socoteşti cu grijă bănuţii cei din urmă,
Căci numai mărunțișuri ţi-au mai rămas în pungă...
Gândind ce va fi mâine, speranţa ţi se curmă,
Căci nu ştii dacă pâinea ce-o ai o să ajungă.

În vremuri ca acestea, să fii o mărtuie!
Fii plin de bunătate şi să rămâi creştinul
Cu mâna larg deschisă, ce plin de bucurie
Împarte cu sărmanul, fără regret, puţinul.

Fii treaz în orice vreme şi să veghezi întruna,
Să mergi pe calea dreaptă cu cinste şi onoare,
Să lupți până la capăt ca să nu-ţi pierzi cununa
Când Dumnezeu din ceruri te pune la-ncercare.