Bătea la poarta cerului o rază...

Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios şi-ncet ca o străină...
Târziu, un înger a deschis să vază
Şi-a stat, uimit, de palida lumină.

Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse calea-nfricoșată
De la pământ la graniţa cerească.

Părea atât de tristă şi umilă,
Dar totuşi credincioasă şi curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.

Apoi, grăbit a luat-o-n cer la dânsul
Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;
I-a podidit pe toţi, privind-o, plânsul
Şi-au strâns-o-n braţe toţi ca pe o soră!

Ea le-a zâmbit, ștergându-le plânsoarea
Şi s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfățișeze bunului Părinte
Ca să primească binecuvântarea;

„Stăpâne veşnic, dătător de viaţă,
Din ce-ntunerec mă-nălţai la Tine...
Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă,
Din ce vârtej de patimi şi ruine!

Cât am luptat cu oarbă rătăcire,
Cu nebunia surdă şi păcatul,
Dar n-am putut să samăn o sclipire
În largul nopţii stăpânind de-a latul.

Şi-n van am ars un creier, neîndurată,
Ca pe-o feştilă, fără de cruţare,
Învinsă, goală, stinsă, spulberată
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.

Să pot s-ajung la cerurile- albastre,
Ca dintr-o grea cătuşă ce mă strânge,
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Ș-apoi trecui oceane-ntregi de sânge!”

Cum sta smerită în faţa strălucirii,
Silită ochii sarbezi să şi-i plece,
Sărmana rază – far al omenirii,
Părea o umbră lâncedă şi rece.

„Tu vii aicea singură şi-nvinsă?”
Grăi Cel Veşnic, nevăzutul Tată...
„Tu fugi de teama de a nu fii stinsă?
Dar când s-a stins lumin-adevărată? !

De te-am trimis în lumile-nvrăjbite
Nu te-am chemat cu pumnii strânşi şi goi:
Ca pe-un mănunchi de raze împletite
Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la noi!

Dintr-un biet sâmbur năbușit în faşă,
Din scăpărarea unei minţi senine
Să fii crescut o mare uriaşă,
Să porţi pământul însuşi pânʼ la Mine!

Plângând stingheră şi tremurătoare,
C-ai fost înfrântă vii să-mi dai de ştire?
Nu te primesc săracă şi datoare!
Cui ai lăsat bogată moştenire? !”

Mergând apoi spre raza-mbărbătată
I-a sărutat obrajii amândoi:
„Copila mea, fii binecuvântată!
Ia-ţi deci puteri şi-ntoarce-te-napoi!

Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească oștile cereşti,
Tu să rămâi, că tu eşti doar lumină
Şi nu trăieşti decât când străluceşti!”