Apa vieții

APA VIEȚII
Într-un sat, în depărtare,
Nu știu să vă spun în care,
Stă o fată cu al ei bun,
Lângă o margine de drum,
Sus pe deal, într-o colibă.
N-aveau case în jur, vă spun,
Căci în vale locuiau
Toți sătenii ce stăteau
Adunați ca-n mușuroi,
Iar în deal erau ei, doi.
În vale era fântână
Cu o apă tare bună,
Iar bunicul tot căra
C-o găleată, ce o lăsa
În poartă, să poată bea
Călătorul ce trecea.
Iară fata se ruga,
Să aibă fântâna sa
În curte, apă să ia,
La toată lumea să dea
Și vitele ca să bea.
Într-o zi prin sat trecură,
Meșteri ce treburi avură
Și cu ei târgul făcură
Și astfel s-au apucat
De au săpat pământ uscat
Și tare s-au minunat
Când de apă ei au dat,
Apă rece, cristalină,
Toată valea ca să vină,
Să ia apă și să bea
Călătorul ce trecea,
Dar și calul ostenit,
În timp ce sta priponit.
Fata în odaia sa,
Domnului îi mulțumea
Pentru apa ce le-a dat,
Ca să aibă să le dea
Celor osteniți să bea.
Să le spună o vorbă bună
Despre Cel ce a creat
Acel izvor minunat,
Ea nicicând nu a uitat.
Emilia Dinescu