Amintiri

Când amintirile îţi vin
Rozalbe zile de Prier,
Parcă-i vedea cocori pe cer
Revin când din pământ străin.

Cu prospeţime le asculţi,
Speranţele îţi râd pe-obraz
Precum copii fără necaz
Prin iarbă, alergând desculţi.

Dorind să pară ca poveşti,
Repovestindu-se mai clar,
Le-ai frunzări din nou şi iar
Vei vrea, să ţi le aminteşti.

Cât timp la tine nu vor fi
În ospeţie de a sta,
Că se grăbesc, ţi s-a părea
Şi că se duc le-i probozi.

Mai invitându-le din nou
Să îţi mai intre în prezent,
Nedumerindu-te-un moment,
Că ele-s doară un ecou...

Ci dacă-ntunecate sunt,
Ca noaptea sufletului ars,
Parcă sunt corbii ce-au rămas
Stăpâni pe cer şi pe pământ.

Te ghemuieşti să fii mai mic,
Mai neştiut, neobservat,
Dar ele ploi de toamnă bat
Şi nu mai vrei nimic, nimic.

Certându-te necruţător,
Amaru-ajunge până-n os,
Te simţi perfid şi ticălos,
În glasul lor judecător.

Cât de puţin nu ţi-ar fi fost
Pe suflet apăsând cu greu,
Îţi pare că-s aici mereu
Să-ţi facă traiul mai anost.

Te îngrozeşti c-aşa te ştiu,
Cu dânsele poţi să te legi,
Dar nu apuci să înţelegi
Că ele-s doar ecou pustiu...

Prezentul este viaţa ta
Care te duce-n viitor,
Trecuturile pleacă, mor...
S-or aminti... se vor uita...

Trăieşte-aşa prezentul tău –
Când el trecut va deveni
Cocor să poată reveni,
Dar nu croncănitorul rău.

Ecoul vieţii nu-i de râs:
Precum în lume l-ai pornit,
El se va-ntoarce-apoi grăbit
Readucându-ţi ce-ai trimis.

Tot repetându-se prin vremi,
Chemat şi nechemat de dor,
Ţi-a întări aripi de zbor
Ori te va face să te temi.