Ai fost cu noi...

An fost cu noi când ape-adânci
Ne-au tulburat cărarea...
Și Te-am simţit cu noi şi-atunci
Când liniştit-ai marea.

Ai fost cu noi, ocrotitor,
Când speriaţi de valuri
Strigam spre cer după-ajutor,
Doream senine maluri.

Ai mers alăturea de noi,
Mărindu-ne tăria,
Prin vifor, fulgere şi ploi,
Dând piept cu vijelia.

Și dac-am stat sub crucea grea,
Zdrobiţi, cu răni amare,
A fost — ca să privim prin ea
Coroana-n depărtare.

Şi ca să ştim ce greu ajung
La capăt cei ce luptă,
Ne-ai dus prin spini, pe drumul lung,
Cu haina toată ruptă...

Dar n-am simţit atunci dureri,
Nici zvârcoliri în noapte,
Simţeam doar cum ne dai puteri
Cu dulci şi sfinte şoapte.

Ca să putem ajunge sus:
Lumini, în faţa Porții,
Cu-al Tău toiag Tu ne-ai condus
Prin valea umbrei morţii.

Când am simţit din noi cum pier
Puterile întruna,
Ne-ai ridicat ochii spre Cer
Ca să vedem Cununa.

Iar braţul ni l-ai întărit
Să poată încă ţine
În iureșul acel cumplit
Stindardul Tău cu bine.

Când Faţa tulbure-Ţi vedeam,
Şi slava ca prin ceaţă,
Din lacrime ne-ai făcut geam
Ca s-o privim, măreaţă.

Şi nici un chip nu poate fi
Mai blând, mai bun şi dulce,
Ca Sfântu-Ți chip, când Îl privim
Prin lacrima ce curge.

Ca să vedem un cer senin
Ne-ai ridicat pe stâncă,
Şi preţul l-am plătit din plin
Cu sfâşieri şi muncă.

Dar am văzut azurul clar
Al slăvilor senine,
Cetatea de mărgăritar
A Celui care VINE!