Acasă

În închisori, sau circuri, sau pe ruguri,
În ceasul întunericului mare,
Plătind cu viaţa lor credinţa sfântă,
Atâţia au privit cu-nfiorare
Spre strălucita Casă.

Şi fierul roşu n-a fost prea fierbinte,
Piroanele n-au chinuit prea dureros,
Nici biciul n-a secat în ei puterea,
Când se gândeau la Ţărmul luminos,
Când vor ajunge-Acasă.

Au cunoscut la orice lovitură,
La orișice fior şi zvârcolire,
Că drumu-i lung şi lupta nu-i uşoară;
Dar nu puteau uita că-n strălucire,
Ei toţi mergeau Acasă.

Cântarea lor din ceasul de pe urmă
A fost salutul Ţărmului slăvit,
Şi sfârtecaţi de fiare sau de gloanţe,
Cu ochii luminaţi ei au privit
În zări, la ei Acasă.

Dar, şti-vom oare noi povara-ntreagă?
Ce gânduri au trecut prin mintea lor,
Când nici o licărire luminoasă
Nu le-arăta prin pâclele de nor
Cărarea către Casă?

***

Prietenii au dat cu pietre-n mine,
Lovind cu ură grea, ucigătoare,
Şi m-au lăsat vrăjmașilor în noapte,
Ca iarba rea, călcată sub picioare,
Cu dorul după Casă.

Răsună paşii grei pe coridoare,
Prin gratii paznicii mă străjuiesc.
E umedă celula. E-ntuneric...
Şi strigăte de-afară-mi amintesc
Că n-am ajuns Acasă.

Mă strâng de frig în pătura cârpită.
Adorm târziu, iar visu-mi hoinăreşte
La maluri fără umbre de ispită.
Şi-n zori o cizmă mă trezeşte...
Nu, n-am ajuns Acasă.

Mă scol. Se-nchide-a ochilor lumină.
Şi urc pe trepte reci; iar când ajung,
Acolo stau călăii, mă aşteaptă.
Iar timpul se lungeşte tot mai lung.
E drumul către Casă.

Sunt crunte clipele, obositoare.
Năduful nu mă lasă să respir,
În faţa mea anchetatorul zbiară,
Răcneşte ofiţerul ca un zbir...
Mai e mult pânʼ Acasă?

O, zidurile Casei mele sfinte!
Când oare va fi clipa-aceea mare,
Să-mi scald privirea-n strălucirea voastră
Şi în lumina clară, orbitoare,
Să ştiu că sunt Acasă.

Mai este cale lungă pânʼ acolo,
Mai e atâta chin de îndurat...
Iar sufletul aşa de mult doreşte,
Suspină cu un dor nemângăiat
După slăvita Casă.

***

O, frate drag, nu mai e mult, aşteaptă!
Şi rabdă tot ce ţi-a fost dat să-nduri,
Căci Tatăl îţi va şterge orice lacrimi
Şi îţi va alina orice arsuri...
Şi vei ajunge-Acasă.

Viteaz, tu poartă-ţi crucea fără teamă,
Şi-oricât de mari ar fi a vieţii ape,
Puterea Stâncii vieţii neclintite
Preaîncercatul suflet să ţi-l scape,
Să poţi ajunge-Acasă.

Coboară văile cu pasul tare,
Nu te-nfrica de-a drumului asprime,
Prin valea negurei e calea către soare,
Şi prin adâncuri drumul spre 'nălțime,
Spre luminoasa Casă.

Chiar lângă malul liniştit şi rece,
Al râului ce duce-n veşnicii,
Nu te uita la valurile sparte,
Ci dincolo, la gloata celor vii,
Care-au ajuns Acasă.

Pe aripi îngerii în zbor spre ceruri
Te vor purta în sfânt alai de stele,
Înfăşurând cu glorie cărarea
Ce ţi-ai visat-o-n clipele prea grele —
Cărarea către Casă.

Se vor deschide porţile Cetăţii,
Vor da onorul îngerii străjeri,
Și tu vei sta cu lacrimile calde,
Uitând de toate caznele de ieri,
În prag la tine-Acasă.

Şi n-ai să crezi că poate fi reală
Atâta strălucire și splendoare,
Când din celula-ntunecată, rece,
Vei fi purtat cu-alai de sărbătoare
La tine-Acasă.

... Genunchi tremurători, lăsaţi-mi trupul
Să cadă proşternat şi să mă-nchin!
Şi lacrimi, revărsaţi-vă şuvoiul:
Slăvit să fii, O, Miel Divin,
Căci am ajuns Acasă!