Puțină Speranță

Puțină Speranță
​de Cristian Diaconița
​I.
Harul coboară ca o suliță de aur din cerul sfânt,
Iar privirea Domnului străpunge umbra ca un far în furtună.
Sufletul meu aleargă prin necuprins, spre Țara făgăduită,
Dincolo de vălul lumii acesteia trecătoare, unde îngerii Îl laudă neîncetat.
​II.
Marele Împărat veghează asupra celor slabi, scutindu-i de întunericul păcatului,
Un Prunc s-a născut din Lumină, purtând în El întreaga fericire a celor blânzi și curați la inimă.
Am pășit pragul Împărăției și am văzut zidurile cetății cerești,
O lume veșnică, dincolo de pământ, de ape și de stelele ce Îi vestesc mărirea.
​III.
Din slava cerului, o Făptură de Duh a coborât șoptind la inima mea:
„Tu, cel rătăcitor, de vei purta Crucea prin adâncurile umilinței,
Și vei împărți dragostea Lui tuturor celor însetați,
Vei moșteni cerul, soarele și viața fără de sfârșit.”
​IV.
O lacrimă de pocăință și dor mi se scurge pe obraz ca o săgeată iute,
Și îmi amintesc de Șoapta Duhului care, în lupta vieții, mi-a spus:
„Nu te teme de fiarele ce vor să te înghită,
Căci prin Harul Meu, poți deveni orice:
Un copil al Tatălui sau un biruitor în marea cetate a Cerului!”